Prin faţa mea alunecă uşor
insule verzi plutind în lanuri albe
şi-un nor albastru
plânge-ncet deasupra lor,
în dangăt trist de clopot.
E glasul cu ecou
al bisericuţei din lemn,
ce tristă, aşteaptă din vremuri străvechi
să fie născută din nou.

Căruţe transparente
străbat lanul şi istoria toată
în fantomatic scârţâit de roţi,
şi întreb:
unde-s, Doamne, oamenii de altădată?
Unde-au plecat toţi?
Spre ce ţări cereşti?
Unde-s să-şi vadă ţara prădată
de hoţi,
ce-şi hrănesc nebunia
cu suflete mari...româneşti...

Privesc cum trece
pe lângă mine câmpia,
cu fruntea lipită de geamul rece
al unei Dacii ce-mprăştie fum.
E prea târziu să-mi reprim melancolia,
şi obosit, întreb acum:
o, Doamne Isuse, unde-a plecat România?
Cine-o va-ntoarce vreodată din drum?