CÂRTIREA

Aşteptările greşite
Ale vieţii efemere
Sunt ambiţii trecătoare
Sau doar ... puncte de vedere.

Când nu vrei tot Adevărul
Ci Îl selectezi cu grijă,
Eşti ca un rănit în luptă
De o foarte mică schijă.

Nu poţi merge mai departe,
Eşti doar bun de văicăreală.
Şi-i vei contesta pe alţii
Ce te pun la îndoială.

După ce-au venit spionii
Cei trimişi să cerceteze
Cu-amănuntul toată ţara
Şi apoi să raporteze.

„Cum arată Canaanul:
Este-o ţară-nfloritoare?
Cum li s-a părut poporul:
Slab sau înarmat şi tare?

Sunt cetăţile deschise,
Ori au ziduri, porţi, zăvoare?
Sunt pustiuri, bălţi şi mlaştini
Sau pământuri roditoare?

Sunt copaci şi vii prin ţară
Şi livezi bogate-n roade?
Cum sunt oamenii de-acolo:
Răi, ursuzi sau cumsecade?

Fiţi cu inimă pe calea
Traversată prima oară!
Să ne-aduceţi mărturie
Roade proaspete din ţară.“

Şi au spionat ei ţara
Pas cu pas pe îndelete.
Cine să îi suspecteze
Că poartă cu ei secrete?!...

Au luat rodii şi smochine,
Bunătăţi să nu le numeri,
Şi un strugur pe-o prăjină
Dusă de doi inşi pe umeri.

Timp de patruzeci de zile
S-au plimbat ei peste tot,
Întorcându-se la Moise
C-un amănunţit raport.

Şi le-au spus la căpetenii
Ca să afle adunarea:
„Este-o ţară minunată
Unde vezi doar bunăstarea.

Lapte, miere, multe roade...
Pomi cu fructe, vii bogate.
E-un parfum de atmosferă
Şi mănânci pe săturate...

Însă, am văzut acolo,
Unde ne purtară paşii,
Mari cetăţi cu ziduri groase
Unde sunt şi uriaşii,

Oameni de statură-naltă,
Cu experienţă-n luptă.
Nu păreau stresaţi de muncă,
N-avea nimeni faţa suptă!...“

La această mărturie
Clară şi documentată,
A-nceput întreg poporul
Să cârtească dintr-odată:

„Suntem slabi, n-avem putere
Ca să-nvingem Canaanul!...
Până vom ajnge-acolo
Suntem mulţi şi trece anul!“

Parte din popor cârteşte
Şi-n descurajare cade.
Se simţea o influenţă
De la câteva iscoade:

„Ţara asta ne mănâncă
Lângă ei, păream lăcuste...“,
Au mai zis şi-apoi strigară:
„Unde-i Domnul să vă mustre?“

Moise şi Aaron! Desigur,
Pentru ei era-ntrebarea.
Numai strigăte şi lacrimi,
Îi cuprinse disperarea.

„De ce n-am murit în ţara
Unde-am fost mai înainte?
Sau să fi murit aicea
În acest pustiu fierbinte?“

Două tinere iscoade,
Iosua, Caleb anume,
Vrând a linişti poporul
Începură să-l îndrume:

„Domnul cu bunăvoinţă
Ne dă ţara pe vecie!
Căci puterea Lui e mare
Cum ne-a scos şi din robie.

Însă, nu prin răzvrătire,
Prin cârtire vinovată,
Veţi trăi o viaţă sfântă
Şi-o slujire devotată.

Canaaniţii nu au sprijin.
Domnul e cu noi în luptă!
Credeţi dar promisiunea
Care nu va fi-ntreruptă!“

C-o vorbire înţeleaptă
Au oprit ei disidenţa
Când au întâlnit cârtirea
Ce bătea la drum cadenţa.

Dar deodată Domnul slavei
Cu prezenţa-I umple norul:
„Până când cu necredinţă
Mă va necinsti poporul?

Cât timp oare veţi respinge
Mărturia Mea cea clară
Şi vă veţi trezi odată
Din Împărăţie-afară?!

Cine vrea prin ne-ascultare
Să înainteze-n viaţă
Va fi pedepsit prin ciumă
Având inima de gheaţă.“

Moise-a mijlocit în rugă
Pentru gloata răzvrătită
Şi-n final primi iertarea
Cea atât de mult dorită.

Însă, plata răzvrătirii
E definitiv decisă:
Cârtitorii n-au să vadă
Nicicum Ţara cea promisă.

Dar Caleb primi elogiul
Şi o liberă intrare
Pentru el şi toţi urmaşii
Lângă Iosua-n lucrare.
*
Către Patria cerească
Ne-a deschis Mesia drumul,
Dacă viaţa noastră este
Pentru alţii ca parfumul.

Rădăcinile cârtirii
Să le smulgem cu putere
Printr-o viaţă consacrată
De credinţă şi veghere.

Duhul Sfânt mereu ne-ajută
Să ne-ncredem doar în Domnul
Şi să biruim prin rugă
Supărările şi somnul.

Lumea nu ne poate-nvinge:
Suntem cu Biruitorul
Ce S-a ridicat din moarte
Să ne fie-n veci Păstorul.

Cine crede şi-ndrăzneşte
Va avea pe calea vieţii
Bucuria mântuirii
Ca un sol al dimineţii.