DRUMUL CÂRTIRII

Cârtirea ne lungeşte drumul
Ca şi-n pustiu lui Israel
Plătind un preţ al necredinţei
Ce ne-a îndepărtat de ţel.

De ce cârteşte omul oare
Vorbind de rău pe Domnul sfânt?
El nu-nţelege scopul vieţii
Ce i s-a dat pe-acest pământ.

Cârtirea de-astăzi nu e nouă,
E-o meserie mai de mult
Creind în noi infirmitate,
În omul simplu sau cel cult.

A recunoaşte în cârtire
Păcatul vechi din Lucifer
E un prim pas spre pocăinţă
De-asculţi pe Cel venit din Cer.

Deşi, El n-a făcut păcate,
Atât de mult a suferit
Ca să ne scape de la moarte,
De chinul ei cel mai cumplit.

Secretul sfânt al non-cârtirii
E să-ţi duci crucea ca Isus,
De glasul lumii cu batjocuri
Să nu te laşi nicicând răpus.

Noi regretăm ades vorbirea
Ce multe răni a provocat.
Cârtirea însă-i ca vulcanul
Ce-adânc în noi a fost săpat.

A strânge-n tine multă ură
Ca şi înfrângeri fel de fel
Înseamnă să-ţi hrăneşti cârtirea
Ca cei din vechiul Israel.

Uitând misterios trecutul
Nu le plăcea nici hrana lor,
Nici apa, nici încălţămintea
Pe drumul lung şi nu uşor.

Ei l-au tot condamnat pe Moise
Şi pe Aaron, fratele său.
Dar n-au văzut de unde vine
În viaţa lor întregul rău.

La fel şi nouă ni se-ntâmplă
Când condamnăm pe toţi cei mari
În timp ce-n inimile noastre
Acţionează mulţi tâlhari.

E vinovat oricare altul,
Dar eu sunt pur, imaculat.
Şi-astfel cârtirea se porneşte
Ca vântul urii cel turbat.

De douăzeci de ani încoace
Românii nu mai ştiu ce vor.
Au încetat să mai muncească
Şi din cârtiri e viaţa lor.

Biserica e molipsită
De multele cârtiri lumeşti.
De mult nici ea nu mai priveşte
La Dumnezeu în slăvi cereşti.

Ar vrea aici să-i fie totul
Şi Paradis şi răsplătiri;
De-aceea noua viziune
E doar din certuri şi cârtiri:

Că nu e bună România,
Că Europa ne-a uitat.
La ce ne-ajută integrarea
Când n-avem trai îmbelşugat?

Avem doar ce ne dă Stăpânul,
Adică tot ce merităm,
Cât timp respingem Adevărul
Şi doar minciuna-mbrăţişăm.

Voi, fraţi români, lăsaţi cârtirea!
Uniţi-vă cu Dumnezeu
Prin Fiul Său care ne-ajută
În orice zi pe drumul greu!