ŢÂNŢARUL


Într-o zi un biet ţânţar,
dornic de celebritate,
se făcu un armăsar
şi porni, hai-hui, prin sate.

Se opri într-un cătun,
pe o vale cam aridă.
Şi îşi zise : "Doamne bun,
vreau în lumea cea perfidă

să arăt că nu-s netot,
ca un trântor de albine.
Chiar de nu-s un Ştie-Tot,
totuşi eu nu sunt oricine!..."

Dus de-al aroganţei val
şi de-ambiţia cea naltă,
necheză ca Ducipal
şi ajunse la o baltă.

Iar acolo un berbec,
ce păştea pe iarba verde,
îl privea ca un zevzec
care vremea şi-o tot pierde:

- "Nu te ştiu, nu mă cunoşti ...
Poţi tu să-ţi ascunzi menirea ?
Te-ai pierdut cumva de oşti,
când te-a rătăcit privirea ?

Au trecut ca un bolid
pe aici, ca gândul iute,
oşti înalte ca un zid
către crâncene redute.

Cum de stai nepăsător,
când atâţia se luptară
ca să apere-un popor
şi să libereze-o ţară?!..."

Şi sări, ca ars de foc,
biet ţânţarul într-o clipă:
- "Nu mă ofensa de loc!
Eu mi-am frânt a mea aripă!

Dar să ştii, nu-s armăsar.
Haina mea, doar ea te minte.
Eu am suflet de ţânţar
şi voi înţepa nainte".