CORBUL ŞI VULPEA


Furând un caş de pe-un comarnic,
un corb se bucura nespus.
Şi vulpea se lupta zadarnic,
să urce pe o creangă sus.

Văzând cumătra că nu poate,
nicicum, s-ajungă în copac
îşi zise-n taină pe-nserate:
"Să mă gândesc ce pot să fac?!...

O, da, ce vajnică idee!
Şi s-ar putea să am noroc ..."
Cu glas, din alte căi lactee,
porni un viers cu mare foc:

- "O, corb, frumos îţi e penajul
ce-l porţi pe trupul tău divin!
Ce fel de sânge-ţi dă curajul
de eşti de-atâta farmec plin ?

Ai nişte gheare cum, pe lume,
eu nu prea multe am văzut.
Şi ciocul e făcut anume
să te vegheze ca un scut.

Dar glasul tău ce timbru are ?
E tot aşa fermecător,
ca harpha blândelor izvoare
sau ca un ciripit de dor ?!..."

Şi corbul, vrând să dea dovadă
că glasul său e fascinant,
scăpă deodată caşu-n stradă,
ca pe o pradă în neant.

Priviţi cum vulpea cea flămândă
a păcălit un corb credul,
şi n-a stat în zadar la pândă
cinând pe cinste din destul.

*
Morala ? E-un crâmpei din viaţă.
De-o s-auziţi un glas mieros,
cum laude v-aruncă-n faţă,
voi fiţi smeriţi ca şi Hristos!

Altfel veţi pierde din comoară,
din harul blândului Păstor,
fiind o pradă prea uşoară,
vicleanului amăgitor.

Zburăm spre ziua Învierii
trăind al vieţii anotimp.
Spre-a nu plăti preţul căderii
smeriţi-vă voi, fraţi, la timp!