SEPARATORUL

Se impune-o despărţire
Între scopul cel divin
Şi mândria lumii pline
De păcat şi de venin.

Scopul sfânt nu vrea mijloace
Care-n lume prisosesc,
Ci el vrea în suflet pace,
Dor de Mirele ceresc.

Pavel nu la carul firii
A dorit să tragă-n jug.
Ci s-a consacrat slujirii
Ca o flacără de rug.

El a trebuit să moară
Pus pe cruce cu Cristos
Spre-a ajunge-o piatră rară
Dintr-un mare păcătos.

Legea îi aprinse zelul
Pentru datini strămoşeşti.
Dar Cristosul slavei, Mielul,
L-a chemat din zări cereşti.

Şi atunci văzu în sine
Pentru veci un om pierdut,
Dar Isus din slăvi divine
Pe moment l-a renăscut.

Nume nou şi viaţă nouă
Salvatorul sfânt i-a dat.
Harul mare-n stropi de rouă
Lutul sterp l-a transformat.

El nu mai vedea în cruce
Poticnire, vis urât.
Nimeni nu-l putea seduce,
De-ar fi stăruit oricât.

Vechea slovă îşi făcuse
Pentru el lucrarea sa.
„Mulţumesc, Doamne Isuse!…“
Ruga Pavel şi-o spunea.

„Tu m-ai izbăvit de moarte,
De osânda vechii Legi.
Mi-ai scris numele în Carte
Cu profeţi şi fii de regi.

Crucea Ta, ea, mă separă
Zi de zi de- al lumii chip
Ca să nu rămân afară
Cu credinţa pe nisip.

Lumea, da, e răstignită.
Nu-mi mai poate porunci.
Viaţa-mi este fericită
Veşnic să Te pot iubi.

Lauda ce-o port în mine
E-al credinţei Tale steag.
Eu în valea de suspine
Te vestesc, Te-aştept cu drag.

Trupul unei stări smerite
În curând mi-l vei schimba;
Fruntea slujbei împlinite
Tu mi-o vei încununa…“