RÂSUL NECREDINŢEI

Necredinţa lumii râde
De un om imaculat.
Ea fiindu-şi sieşi gâde
A găsit ce-a meritat.

Osteneala de ea fuge.
Adevărul sfânt nu-l vrea.
Vrea doar lenea s-o conjuge
Cu dorinţa de-a sfida.

Reprimând mărturisirea
Cea cu lacrimi de profet,
Ea va răstigni iubirea
Dintr-un suflet de poet.

Necredinţa va ucide
Când nu are argument,
Căutând mereu prin blide
Lintea ciorbei de moment.

Dar cu cine se distrează
Necredinţa azi şi-acum?
Cel ce n-are mintea trează
O va însoţi în drum.

Râsul necredinţei oarbe
Nu va ţine însă mult
În al lumii joc de coarbe
Cu-al distracţiei tumult.

Vine Domnul, Creatorul,
Pe- un cal alb – precum s-a spus.
Vor boci văzându-I norul
Toţi cei răi ce L-au străpuns.

Căci în clipa de mânie
Râsul necredinţei lor
N-o să poată să le fie
Adăpost sau ajutor.

Suflet scump, de- aceea-i bine
Râsul azi să-l schimbi în plâns
Pentru-o viaţă de ruşine,
Căci ţi-s pumnii goi… Ce-ai strâns?…

Însă, plânsul pocăinţei
Se preface-n bucurie
Dacă râsul necredinţei
Încetează să mai fie…