DRUMUL EMAUSULUI


Dorind o clipă de repaus,
doi ucenici mergeau vorbind,
înspre cătunul lor, Emaus,
purtaţi de doruri ce se-aprind.

Un vânt de blândă primăvară
îi însoţea-n chip solidar.
Pe boltă soarele coboară.
Cei doi erau plini de amar.

E-atât de-aproape asfinţitul,
căci ziua a trecut discret.
- "Ce neaşteptat a fost sfârşitul,
Profetului din Nazaret!"

- "Noi am crezut că e Mesia,
a zis cellalt cu chip livid,
că va-ntrona Împărăţia,
ca Fiu din regele David!

Avea o tainică putere
şi-o măreţie de ne-nvins
în glasu-I plin de mângâiere,
ce captiva pe orice ins.

A vindecat bolnavi mulţime.
Cuvântul Său, de pace plin,
părea un cânt din zări sublime,
ce-aduce tuturor alin.

El a oprit chiar şi furtuna,
când ucenicii L-au trezit.
Şi marea, ca întotdeauna,
L-a ascultat şi s-a smerit.

Şi câte alte fapte bune
şi pline de un farmec sfânt,
cu-acelaşi Duh de rugăciune,
nu a făcut El pe pământ?!"

Tăcerea iarăşi se aşterne,
între prietenii cei doi,
ca un suspin din slăvi eterne,
pe-aripa vremii de apoi.

Dar cel dintâi din nou vorbeşte:
- "Şi-atunci de ce L-au arestat,
când El, răbdând dumnezeeşte,
în nici-un fel n-a ripostat ?"

Şi alte întrebări zburară,
ca nişte porumbei răniţi,
prin aerul de primăvară,
între cei doi dezamăgiţi.

Urmându-şi trişti cărarea lungă,
ei văd un straniu călător
zorind întruna să-i ajungă
şi-apoi intrând în vorba lor:

- "Dar despre ce vorbiţi ?", le spuse
străinul foarte curios.
Cei doi, cu suflete răpuse,
necunoscându-L pe Hristos,

răspund cu glas plin de mirare:
- "Dar tu eşti singurul străin,
de ce s-a petrecut sub soare,
aicea în Ierusalim ?!"

Deloc străin nu-i călătorul
de Golgota şi Ghetsimani.
Doar El era Mântuitorul
acelor ucenici sărmani!

Biruitor asupra morţii,
Cel coborât în Betleem
a frânt în două fierul porţii,
de greu păcat şi de blestem.

Şi ne-a deschis o cale vie
şi sfântă, chiar prin trupul Său,
eterna noastră garanţie
de-a-nvinge orice lucru rău.

Străinu-i mustră, prin cuvinte,
c-un glas atât de furtunos,
pe ei ce n-au luat aminte,
la suferinţa lui Hristos.

Profeţi din vremurile-apuse
L-au ajutat pe călător,
să-Şi dovedească cele spuse,
despre al lumii Salvator.

În ceas târziu de înserare,
la cină ei L-au cunoscut.
Dar Mesia pe loc dispare
şi iar Se face nevăzut.

O, cât au fost de împietrite
a noastre inimi, când Isus
ne-a dat dovezi, prea lămurite,
prin crucea care L-a răpus!
*
Slăvit să fii Tu, Doamne Tată,
că ne-ai schimbat dintr-un pustiu,
în dulce rai viaţa toată,
prin Mesia Isus cel viu!

Din murmurul descurajării
către Emaus când mergeam,
ne-ai pus pe calea îndurării,
prin glasul Tău plin de balsam.

Să ne întoarcem în Cetate,
să spunem astăzi tuturor,
că Domnul Sfânt, cu dor de frate,
e-al lumii noastre Salvator.

Să ne schimbăm acum “doctrina”
ce ne-a ţinut mereu pe loc
spre-a înălţa, prin har, Lumina
cu-al dragostei eterne foc.