APA DE IZVOR


În vremi străvechi, de mult apuse, când viaţa mai părea un vis
şi un poem de nostalgie din fericitul Paradis,
trăia-ntr-o ţară de nisipuri, de cedri nalţi până la cer,
un împărat cu mare faimă, dar mult prea mândru şi sever.

Avea armată fără număr. Avea imense bogăţii:
neveste, robi şi ţiitoare, grădini şi turme pe câmpii.
Era viteaz fără pereche, de-ar fi-ntâlnit pe drum chiar stânci,
prin trecători de munţi sihaştri, sau pe poteci de mări adânci.

Iar când războiul ca furtuna îi ridicase pe vrăjmaşi,
el se afla în fruntea luptei, încurajându-i pe ostaşi.
Aceşti eroi cu braţ puternic îi alungară pe-agresori,
dând libertate ţării sale cu oameni buni şi dalbe flori.

Dar la palatul plin de slavă, de luxul cel mai rafinat,
ajunse într-o zi o veste, ce-adânc de tot l-a tulburat.
Străjerii săi îl anunţară, când zorii beznele răpun,
că o armată numeroasă se-apropia ca un taifun.

"Ce-i de făcut?", strigă-mpăratul spre sfetnicii strânşi în Sobor.
"Armata n-a fost pregătită şi n-avem nici un ajutor.
Duşmanii-s ca nisipul mării şi-s înarmaţi până în dinţi!"
Dar unul dintre sfetnici zise: "Noi repurtarăm biruinţi,

când nu ne surâdea izbânda, dup-ale minţii socoteli
şi când cotropitorii noştri erau sămânţă de rebeli.
Şi azi avem ca-ntotdeauna un ţel puternic şi măreţ,
să apărăm această ţară, chiar şi cu-al vieţii noastre preţ!"

Rostite cu înţelepciune, aceste vorbe au plăcut
la-ntregul Sfat ce le-ascultase ca pe un cântec din trecut.
Dar suveranul se ridică, răcnind cu voce ca de leu:
- "Vă dau poruncă-mpărătească, porniţi în gând cu Dumnezeu,

să strângeţi azi oştirea toată, mergând pe drumul cel mai drept
şi s-alungăm cotropitorii, cu care vom da mâine piept!
Să n-aveţi teamă de duşmanii, ce se apropie puhoi,
căci sfântă este lupta noastră şi Dumnezeu este cu noi!

Ca fulgerul pe cer chemarea întreagă ţară străbătu
şi oastea ce vibra de cântec, ca prin miracol apăru.
Au pus la cale planul luptei cu-ale-mpăratului porunci:
"Voi mă veţi urmări pe mine, iar voi veţi ataca atunci ..."

Venise ceasul bătăliei. Erau pe ceruri nouri grei.
Ostaşi viteji primiră ordin şi se luptau ca nişte lei.
Şi tot mai mulţi cădeau duşmanii în cursa văilor adânci,
acolo unde nu-i scăpare, când te loveşti de negre stânci.

Iar împăratul se-avântase în luptă ca un uragan
şi semăna a morţii groază, prin vitejia-i de titan.
Crescu deodată focul luptei. Cădeau prin văi mii de soldaţi.
Cotropitorii orbi de spaimă erau atât de derutaţi.

În toiul luptei furibunde săgeţile ca ploi de foc
întunecară zarea lină, punându-i scut din loc în loc.
Se însera. Şi-acum oştirea duşmanului se retrăgea
sub umbra nopţii înstelate, când liniştea din cer veghea.

Biruitorii se porniră, cu împăratul cel viteaz,
s-o urmărească pretutindeni, purtaţi de-al furiei talaz.
Dar o săgeată rătăcită din arcul unui luptător,
izbi pe împărat în luptă, rănindu-l grav la un picior.

Ca pleava de un vânt puternic, duşmanii fură risipiţi.
Prin văi, prin mlaştini, prin pădure zăceau cei morţi şi cei răniţi.
Cu toată biruinţa mare din ceasu-acela epocal,
când ţara îşi primise fiii, în ritm de cântec triumfal,

plin de durere împăratul, purtat în carul său măreţ,
avea o rană şi în suflet plătind al umilinţei preţ.
În gândul său fierbea mânia dezgustului ce l-a cuprins:
"Eu să mă-ntorc acum acasă, cu cap plecat ca un învins?!..."

În jurul lui roiau întruna o-ntreagă oaste de agenţi,
de servitori tăcuţi şi umili, în lucrul lor mult prea fervenţi.
Şi la palat, în mare grabă un grup de medici a venit,
cu dăruire să-ngrijească, pe suveranul cel rănit.

Dar rana din picior se-ntinse în trupu-acela de erou,
în care febra arzătoare şi-nfipse colţii săi din nou.
Spre-acelaşi pat de suferinţă veneau mâncăruri fel de fel,
gătite, cu atâta artă, de bucătari prea plini de zel.

Dar împăratul făcea semne, că nu le-aşteaptă, nu le vrea.
Şi-atunci alţi robi, cu vinuri scumpe, au început a-l îndemna:
- "Bea, împărate, din acesta, îi zise unul dintre servi,
şi-n trupul tău, răpus de boală, o alinare-ai să observi!".

Bău puţin, dar febra bolii mai tare se-nteţea în trup
şi, parcă ambele picioare, simţea că-ndată i se rup.
Degeaba încercară alţii cu-aroma altor băuturi,
să-i lege rana sângerândă şi insistentele arsuri.

Dar, iată, uşa se deschide şi vine-o slugă c-un pahar,
c-o nouă băutură-n mână şi cu un zâmbet plin de har:
- "Primeşte-o şi pe cea din urmă, o, împărate, domnul meu!
Şi vei vedea cu ce putere m-am vindecat, cândva, şi eu.

Şi toţi priviră faţa plină de-ncredere a unui rob,
ce nu părea mai mult să fie decât un simplu fiu de ciob.
O lungă clipă de-aşteptare se aşternuse peste toţi.
Şi-acum paharnicul cel mare vorbi: - "Stăpâne, dacă poţi,

acum încearc-o şi pe-aceasta! Şi-n urmă, Doamne, ai să vezi
fără-ndoială rezultatul, chiar cu palpabile dovezi!".
Când suveranu-ntinse mâna încrezător, spre-acel potir
cu băutura minunată, parcă-nseta mai abitir.

El o sorbise dintr-odată şi, iată-l răcorit pe loc,
simţind în pieptul său minunea ce-i alunga al febrei foc.
- "Ce băutură-a fost aceasta ?", vorbi-mpăratul curios.
- "O, n-a fost alta decât apă!", răspunse robul credincios.

Şi-atuncea împăratul care în viaţa lui n-a consumat,
decât ambrozie-aurie şi vinul cel mai parfumat,
a exclamat, ca să se ştie pentru folosul tuturor:
- "Azi cea mai bună băutură este doar apa de izvor!"

*
O, suflet, ce trăieşti în lume şi însetezi mereu-mereu
dar tu nu ştii că-această sete e dorul după Dumnezeu,
da, El Şi-a pus în tine semnul şi gândul după veşnicii,
după senina fericire în care-ai vrut de mult să fii!

Ai căutat-o cu ardoare în mari distracţii şi plăceri,
în bogăţie şi în ranguri, dar n-ai găsit-o nicăieri.
Ai căutat-o în ştiinţă şi în religii fel de fel,
în artă şi-n filozofie şi-n sportul practicat cu zel.

Însă-n febrila căutare tu n-ai găsit pe-al vieţii drum,
decât a deznădejdii dramă, ce-ţi prefăcuse visu-n scrum.
"Nu este fericire-n lume!, ţi-ai zis apoi dezamăgit.
Eu peste tot am căutat-o, dar fericire n-am găsit!".

Şi totuşi setea ta nu scade şi nici nevoia de alin,
oricând admiri, trudit, o floare, şi mai scrutezi un cer senin.
Auzi în tine-un glas de taină, un plâns amar adeseori,
şi noaptea când îţi fuge somnul şi când te prind ai zilei zori.

Şi glasul parc-ar vrea să-ţi spună că setea ta nu e un dor,
cum ar fi setea de cultură, sau după apa de izvor,
ci-i setea, mai presus de fire, după eternul Demiurg,
din care râuri de-apă vie, spre lume, de milenii, curg.

În sanctuarul tău, Sublimul Şi-a ridicat altarul sfânt,
pe care necurmat să ardă iubirea pentru-al Său cuvânt.
Şi Domnul Şi-a mai pus în tine un tron divin şi nevăzut,
pe care, de se-aşează altul decât El, sigur eşti pierdut.

Iată secretul fericirii, pe care o doreşti atât:
e Fiul dragostei divine, ce pe pământ a coborât.
Ca împăratul din poveste, tu poţi culege biruinţi
crezându-te stăpân pe toate, stăpân pe viaţă şi pe-arginţi.

Dar tot vei trece prin durere şi vei vedea că fericit
nu poţi să fii în astă lume când pe Isus nu L-ai primit.
Da, sufletul tău însetează şi azi după iertare doar!
Dar tu nu vrei să vii la Domnul, ca s-o primeşti prin sfântu-I har!

Isus cu dragoste ţi-oferă Izvorul apei vii de sus,
de-I crezi, prietene, Cuvântul pe care tuturor l-a spus:
"Voi toţi, cei însetaţi de ape, veniţi la Mine şi veţi bea
din Apa vie, răcoroasă, eterna viaţă să vă dea!"

Şi-apoi vor curge către alţii, din voi, izvoare de-ape vii!"
Nu vrei tu, suflete trudite, la Domnul păcii azi să vii ?
Alege: ori cu El în slavă, în bucurii fără sfârşit,
ori despărţit pe veci de Domnul, în chinul Iadului cumplit!