CONVINGERE

Eu nu voi tremura pe mare,
deşi furtuna bate greu.
Chiar de nu văd nici o salvare,
strig ne-ncetat spre Dumnezeu.

Şi cred că mâna Lui cea bună,
care nu poate obosi,
mă va conduce prin furtună,
prin noapte, până-n zori de zi.

El răul va schimba în bine,
deşi eu plâng zdrobit de tot.
Dar îl aştept să mă aline,
căci, să renunţ la cer, nu pot.

Mă voi ruga cu zel fierbinte
şi mai departe-n noaptea grea,
având în inimă şi-n minte
mereu făgăduinţa Sa.

Zidit să fiu pe-a Lui iubire
şi când adeseori suspin.
Cu cât mă lupt mai cu-ndârjire,
cu-atât mai multe valuri vin.

Doar o iubire înţeleaptă
nu mi-a dat tot ce eu ceream,
când, paşii scoşi din calea dreaptă,
spre larg şi moarte-i îndreptam.

O, cât mă doare despărţirea
de-acele doruri ce le-am frânt!
Dar astăzi înţeleg iubirea
Părintelui din Cerul Sfânt.

Credinţa mea înflăcărată
mă-nalţă către cer mereu,
cu cât îmi este viaţa toată
o luptă-n valul cel mai greu.

Şi când săgeţile-arzătoare
ca ploaia cad asupra mea,
eu urc şi-atunci, plin de răbdare,
cu crucea sus pe Golgota.

Aceste înălţimi de munte
îmi cer efort stăruitor.
Sunt plin de reci fiori pe frunte,
dar urc mai sus biruitor.

M-apasă greu bătrâna cruce
pe care-ades o port gemând,
dar ea în ceruri mă va duce,
cu îngerii în cor cântând.

Îmi este sufletu-n credinţă
atât de bine ancorat.
Nu mă-ndoiesc de biruinţă
luptând cu valul cel turbat.

Eu n-am să tremur niciodată
pe mare-n grelele furtuni,
căci Domnul Dumnezeu mi-e Tată
şi pot să-L chem în rugăciuni.

Şi când voi sta pe-acelaşi munte
cu Domnul meu cel prea iubit,
eu voi primi cununi pe frunte,
cu cei ce-n lume L-au slujit.