DOR DE MÂNGÂIERE

Isuse, scump Mântuitor,
Stăpânul veşnicelor sfere,
Tu pui cuvinte şi-n izvor
dar şi-n tăcere.

De-aici, dintr-un meleag străin,
se-nalţă, către Tine-n soare,
un susur fără de alin
şi-o-nfiorare.

Plecat ca spicul din câmpii,
Te-aştept să vii în ruga serii,
cu snopul sfintei bucurii
şi-al mângâierii.

Tu eşti un Crin frumos din văi
ce porţi petale de iubire
şi ai aprins în noi văpăi
de nemurire.

Mireasma tainicei grădini
ne cheamă de pe-a lumii cale.
Tu-mi umpli pieptul de lumini
şi de petale.

Tu, Doamne, ştii că sunt sărac
şi nu am multă bucurie.
Dar am mai mult decât un veac
de bogăţie.

Eu n-am, Isuse, ce să-Ţi dau,
căci vistieria mea-i pustie.
Dar lângă Tine-aş vrea să stau
o veşnicie.

În Tine viaţa mea e-un lac
cu faţa pală şi-argintie,
pe care nuferi se desfac
de duioşie.

Dar, fără Tine, totu-i chin,
în lumea asta zbuciumată,
ca pe o mare de suspin
înfuriată.

Şi dacă-n zarea de-ametist
vreun dulce farmec mă petrece,
el totuşi fără Tine-i trist,
sărac şi rece.

Nu pot s-aleg un alt izvor
şi nici s-ascult altă povaţă,
căci nu e altul dătător
de har, de viaţă.

De-aceea lasă-mă să vin
şi-n plâns de dor şi duioşie,
să stau la pieptul Tău divin
cu bucurie.

Să stau ca tânărul Ioan,
să nu mai plec de lângă Tine,
căci pieptul Tău e-un Canaan
din slăvi senine.

Deşi în lume-s trecător
şi slabă e a mea putere,
eu totuşi port în piept un dor
de mângâiere.