DOUĂ FERICIRI

Pe când lumea-i împărţită
Între-apus şi răsărit
Fericirea mai aşteaptă,
Nici acuma n-a venit.

Nu-i un om să n-o dorească
Cel puţin după cuvânt.
Însă când te uiţi la fapte
Dorul său e-o vorbă-n vânt.

E o flacără ce moare
Când dă vântul peste ea
Şi se stinge dintr-odată.
N-o mai vezi deşi era.

Şi atunci omul începe
Să confunde scopul său,
Să trăiască pentru sine
Binele să-l facă rău.

Îşi mai caută prieteni
Vrea să-şi facă prozeliţi.
Însă vede că şi-aceştia
Sunt ca el nefericiţi.

Şi atunci strânge avere,
Strânge glorie şi bani.
Dar cu-acestea el nu-şi face
Decât foarte mulţi duşmani.

Simte că nefericirea
Parcă-l ia peste picior
Şi degeaba mai trăieşte
Pentru-al vieţii sale dor.

Dacă l-am chema în scenă
Pe-mpăratul Solomon
El ne-ar spune cu tristeţe
Pe-al filozofiei ton:

„Totul e deşertăciune
Şi o goană după vânt!
În zadar aleargă omul
Până intră în mormânt.”

Totuşi este-o "fericire"
Ce de mulţi îşi bate joc
Prin oferte de tot felul
Cu speranţe de noroc.

Ea e una mincinoasă
Ce prin pieţe-a tot umblat
Ca pe mulţi să-i mituiască
Cu o clipă de păcat.

Ce-i ce-o văd şi-i dau crezare
Spre plăceri de ea s-atraşi
Ca apoi spre focul veşnic
Toţi să facă primii paşi.

Lumea-n goana ei nebună
După glorii care pier
A uitat că Fericirea
Vine pentru noi din cer.

Nu e fericirea cărnii
Ce-n Eden căzu-n păcat
Ci e dragostea cerească
Ce pe toţi ne-a căutat.

Fericirea noastră vine
De la cel mai bun Păstor
Care-i Dumnezeu în carne
Şi ni-i dat ca Salvator.

El ne-nvaţă azi smerirea
Şi blândeţea Sa de Miel.
Renunţaţi la viaţa voastră
Dacă vreţi să fiţi ca El!