PĂSTORUL POCĂIT

Mă pocăiesc de farsele făcute
În slujba binecuvântată de păstor
Adeseori rosteam vrute şi nevrute,
Şi uneori am fost un impostor.

Mă pocăiesc, smerit, şi-mi cer iertare
Că n-am dat hrana cuvenită la popor,
Că am creat la mulţi doar întristare,
C-am vrut să par pedant, impunător.

Îmi pare rău că nu întotdeauna
Am luptat pentru- Adevărul absolut,
Că uneori am folosit minciuna
Şi ştie Domnul câte-am mai făcut.

În loc de-acele sfinte străduinţe
De-a face armonie între fraţi
I-am dezbinat; creat-am suferinţe
Iar unii fost-au, recunosc, intimidaţi.

O, ce regrete îmi inundă fiinţa
Acum când meditez la tot ce-a fost,
Când văd ce roade naşte neputinţa
De-a înţelege bine-al pocăinţei cost.

Atâţia ani şi-atâtea maşinaţii!
Cum de-am putut pe Mire să-L înşel?
Am vrut în loc de jertfe decoraţii,
Am vrut să fiu stăpânul în Betel.

Am folosit metode dubioase
Să-mi apăr cauza – o recunosc
Erau metode nu din Carte scoase,
Nu din texte pe care le cunosc,

Ci interesul îmi dicta discursul
Făceam ce firea mă-ndemna să fac
Dar ştiu că viaţa îşi urmează cursul
Şi-acum în astea nu mă mai complac...

Le-arunc pe toate în veşnica genune
Să nu mai vină niciodată înapoi
Şi m-angrenez cu-o vie pasiune
Să spun ce-nseamnă viaţa de apoi..

Şi înzestrat cu armele dreptăţii
Voi sta pe baricade ne-nfricat,
Voi fi interesat în legea demnităţii
Şi voi lovi puternic în tot ce e păcat.

Mă pocăiesc cu plâns şi umilinţă
Şi cer, acum, iertare tuturor
Cunosc prea bine a Cerului cerinţă
De-a mă schimba în vrednicul păstor.

VC
/18 Aprilie, 2011