MODERNISMUL

Lumea nu a fost modernă
Prin proiect din veşnicii.
Tot aşa şi noi, ştiţi bine,
La-nceput eram copii.

Ne dorim copilăria
Când trăiam în fericire
Şi parcă eram mai sinceri
În virtute şi-n iubire.

Nu ne îndoiam de tata,
Nici de mama, nici de fraţi,
Şi-mpărţeam cu ei mâncarea,
Cât aveam eram bogaţi.

Mai ţineam unul la altul,
Simţeam lipsa celuilalt.
Nu era prea mic niciunul
Şi niciunul prea înalt.

Plânsul ne era alinul
Când plecam un timp din casă.
Dar şi-aşa întotdeauna
Era viaţa mai frumoasă.

Nu spălam rufele-n stradă,
Respectam mamă şi tată.
Dar esenţa casei noastre
Era inima curată.

„Cele bune să se-adune!”,
Spun bătrânii în proverbe.
„Cele rele să se spele!”,
E dorinţa altor verbe.

Am crescut plecând în lume.
Multe-n noi s-au tot schimbat.
Lumea-n ale ei tipare
Fără veste ne-a turnat.

În locul sincerităţii
Ea a pus diplomaţia.
Şi a pus în locul milei
Cunoştinţa, meseria.

Dragostea ne rămăsese
Doar că are alte nume:
Valentin sau Dragobete,
Cum se zice azi în lume.

Şi-astfel zi de zi în viaţă
Modernismul ne-a convins
Că din oamenii planetei
Suntem cel mai straşnic ins.

Întrebarea ce se pune
Dacă toţi suntem la fel:
Cum mai poate să-i încapă
Al globalizării ţel?!

Eu nu văd nicicum soluţii
În filozofii de jos,
Ci-n cuvântul din Scriptură
Ce l-a spus de mult Cristos:

„Cine vrea în Cer să intre
În cel mai sublim Oraş,
Să se-ntoarcă azi la Tatăl
Şi să fie copilaş!”