TE VOI URMA

Din largul lumii zgomotoase
Ce pe atâţia i-a-nşelat
Cu gânduri de păcate roase
Şi-n suflet cu un trist oftat,

Venea un om, nu ştim de unde,
Spunându-I Domnului Isus :
”Te voi urma de-acum oriunde
cu cap plecat, cu duh supus!”

Isus i-a cântărit vorbirea
Şi inima la fel de mult.
Şi-apoi Şi-a aruncat privirea
Spre codrul cu al său tumult.

Văzând o vulpe-n zi-lumină
Şi păsări coborând în zbor
Isus i-a zis : ”Au vizuină
Şi câte-un cuib în viaţa lor.

Dar Fiul Omului nu are
Un loc de-odihnă-n viaţa ta
Ca harul Lui să-ţi dea iertare,
Şi astfel tu să-L poţi urma.

Nu doar fugind să-ţi uiţi necazul
Şi rana ce o porţi în piept,
Ci hotărât să-ţi pleci obrazul
Sub crucea ta pe drumul drept.

Eşti gata tu să-nduri ocară,
Să nu te clatini nicidecum ?!
Să porţi senin orice povară
De dragul Meu pe-al vieţii drum ?

Să laşi prestigiu, bogăţie,
Şi firea ta s-o-nvingi mereu
c-o lacrimă de bucurie
statornicit în Dumnezeu ?!…”

Curgeau cuvintele depline !…
Şi altui om Domnul i-a zis :
”Te chem. Tu vino după Mine!
Să împlinim tot ce e scris.”

Dar omul a găsit o scuză.
Avea un tată prea bătrân.
Şi mintea lui i-a pus pe buză
Răspuns cu vorbe ca de fân :

”Te rog, o, Doamne să-mi dai voie
întâi pe tata să-l îngrop!”
Isus i-a zis : „”Nu e nevoie.
Tu vino la al vieţii scop!

Şi lasă morţii să-şi îngroape
În linişte toţi morţii lor.
Împărăţia e aproape!
Vesteşte-o deci cu zel şi dor!”

Un tânăr sus pe o colină
Visând la planul său măreţ
Vorbi cu Domnul în surdină
Punând pe timp un mare preţ :

”Te voi urma, fără-ndoială …
Dar vreau să-mi iau un rămas bun.
Iubirea mea nu-i vorbă goală,
Părinţilor aş vrea s-o spun.”

Isus privindu-i căutarea
Şi gestul său cel omenesc
I-a înnoit mai clar chemarea
La harul sfânt, dumnezeiesc :

”Oricine plugul şi-l porneşte
Dar se tot uită înapoi
În lucrul său el nu va creşte
Iar sacii-i vor rămâne goi.

Nu va vedea Împărăţia
Căci nu-i destoinic pentru ea.
Şi îşi va pierde bucuria
Cu primul val din viaţa sa.”
*
”Te voi urma mereu, oriunde,
fără condiţii, fără târg!”
Şi-apoi îl vezi cum se ascunde
Şi-i plin de preget, nu de sârg.

Ce s-a-ntâmplat, te-ntreabă Domnul,
Cu dragostea ta cea dintâi ?
Nu simţi că-ţi dă târcoale somnul
Şi ruga ta o tot amâi ?

De post, nici vorbă că se poate,
De-o vizită la vreun spital,
De răni ce sunt nealinate,
De cei cuprinşi de-al vieţii val.

E-un râu ţâşnind mărturisirea
Sau a ajuns un vad uscat
Şi-l bate vântul şi privirea
Din ochiul tău descurajat ?!…

Dar sfânta facere de bine
Şi mila ta pentru săraci ?!
Primeşti în casă pe oricine
Şi poţi pe Domnul să-L îmbraci ?…

Cât de prieten ţi-e Cuvântul
Care-l citeşti cu gând curat ?
Eşti tu tentat s-o faci pe sfântul
Sau eşti chiar sfânt cu-adevărat ?!…

”Te voi urma!”, i-ai spus odată
Cristosului ce-n veci e viu.
Dar ţi-ai păstrat viaţa curată
Mergând spre ceruri prin pustiu ?!…

Sau te-a îngenuncheat cârtirea
Şi lăcomia după bani ?
Şi-apoi ţi-ai părăsit Iubirea
Ca ucenicii-n Ghetsimani.

Isus cel plin de îndurare
Şi Prinţul slăvilor cereşti
Te-aşteaptă ca să-I ceri iertare,
Să vii la El aşa cum eşti.

Să-ţi dea în dar o nouă haină,
Al Duhului Sfânt caracter,
Ca să-I asculţi în ceas de taină
Chemarea sfinţilor la cer!

***


28 mai 2002