De pe cărările pustiei, din lumea-n care totul piere,
O Stea ne-a răsărit pe ceruri, nădejdea Zilei de-nviere!
Luceafărul de dimineaţă ne-a strălucit şi nouă-n faţă
Şi-n lacrimi ne-a adus făclia luminilor de dimineaţă.

Suntem pământ şi-n grabă trecem, ca iarba care se usucă,
Şi floarea de trifoi în luncă nici pân` la asfinţit n-apucă,
Aşa ni-e viaţa, trecătoare, un fir de abur ce dispare
Şi nu rămâne nici o umbră din paşii noştri pe cărare...

Dar vasu-acesta strâmb ascunde în el comoara veşniciei;
Parcă zărim deja lumina de la Ospăţul bucuriei.
O altă Patrie ne-aşteaptă, suntem în drum spre-o altă Ţară,
Cristos în noi, nădejdea slavei, chiar dacă noaptea ne-mpresoară.

Da, vine-o zi, când serafimii ne vor vedea în strălucire
Şi toate oştile de îngeri vor fi cuprinse de uimire!
Da, vine-o zi când se va spune, „Aceştia,-n haine sclipitoare,
Ce-ncep pe nori să se adune, de unde vin şi cine-s oare?”

„Aceştia, îmbrăcaţi în glorii, cu ramuri de finic în mână,
Nu-s ei Împărăţia nouă, biruitoare şi stăpână?
Să fie oare ei bătuţii, ce vin din cea mai grea ocară,
Din ruguri, de pe cruci, din temniţi şi din batjocora murdară?”

„Să fie oare-aceştia sfinţii, care-au umblat pe căi de tină,
Care-au purtat în întunerec Slăvitul Nume de lumină?”
...Şi-aşa într-una se va zice, a harului minunăţie:
„Iată Mireasa cea frumoasă, a Domnului Împărăţie!”