Tu ce trăieşti în cruda-ţi nepăsare
Şi te numeşti urmaş al lui Isus,
Te-ai întrebat, nu ai nimic de spus
Mulţimii ce se îndreaptă spre pierzare?

De-atâţia ani asculţi cuvântul sfânt,
Te rogi şi cânţi mereu în adunare,
Dar nu-nţelegi înalta ta chemare,
Nici rostul care-l ai pe-acest pământ.

În jurul tău atâţia oameni pier
Robiţi de patimi şi de pofta firii.
Le-ai arătat tu calea mântuirii?
Le-ai îndreptat privirea către cer?

Sau crezi că e de-ajuns să porţi un nume?
Că eşti creştin, că tu eşti mântuit?
O, tu nu vezi că singur te-ai minţit,
Şi viaţa ta e cea care o spune?

Ne-am închistat în forme şi șabloane,
În datini şi tradiţii omeneşti,
Peste lumina Lui am tras obloane
Şi-n lume suntem serbezi şi lumeşti.

Ne-a dat Isus o mare-nsărcinare,
‘Nainte de-a se fi urcat la cer
Şi-aşteaptă s-o-mplinim în ascultare
Şi-n dragoste pentru acei ce pier.

De ce tăceţi, n-aveţi nimic de spus?
Nu va frământă soarta omenirii?
Treziţi-vă voi soli ai mântuirii,
Treziţi-vă urmaşi a lui Isus!