ENOH

Pe când omenirea veche se-afunda tot în păcat,
Un Enoh fără pereche cu Iehova a umblat.
L-a născut pe Metusala şi-a avut mulţi fii şi fiice,
Dar iubirea pentru Domnul era-n pieptul lui ferice.

Implicat era în toate: lucrător cu braţ de fier.
Gândul său zbura din tină peste veacuri înspre cer.
Ce avea bărbatu-acesta într-o lume-atât de rea,
Că din slava cea eternă Domnul sfânt îl vizita?!...

A umblat cu el în lume dându-i sfat mereu-mereu
Cum pe alţii să-i îndrume şi să-i apere la greu;
Pe copii cum să-i înveţe şi să-i facă oameni buni,
Printr-o viaţă luminoasă, prin cântări şi rugăciuni.

Cum să-şi sprijine soţia în gospodăria lor,
Când îi va slăbi tăria sub un jug nu prea uşor.
Valuri multe vin în viaţă, prin copii şi prin nepoţi,
Dar Enoh avea povaţă şi iubire pentru toţi.

Lumea lui era vicleană ca şi lumea cea de azi:
Te momeşte cu-o prihană; până când în flăcări cazi.
Dar Enoh era statornic în neprihănirea lui,
Căci avea în duh un ornic după placul Domnului.

El venea la întâlnire când Cel Sfânt îl aştepta,
Nu de formă, ci-n iubire, şi oricând Îl asculta.
Nu umbla cu viclenie în privire şi în port;
Îşi găsea cu bucurie doar în Dumnezeu suport.

Nu s-a plictisit vreodată tot vorbind cu Dumnezeu
Despre inima curată, despre-ntregul Empireu.
Taine care n-au fost spuse niciodată nimănui
Dumnezeul îndurării le încredinţase lui.

Când pedeapsa viitoare Domnul singur o rostea
N-a fost Noe primul care voia Domnului afla,
Ci-ntr-o neuitată seară şi Enoh a auzit
Planu-ntreg de mântuire de la Iahve cel Iubit.

Când puteau ca să-l frământe grijuri pentru-ai săi copii,
El nu pregeta să cânte psalmi de dor şi bucurii.
Niciodată plictiseala inima nu i-a cuprins
Ca elev umblând în şcoala Domnului din Necuprins.
*
Vremuri lungi în şir trecură: luni, şi ani şi-apoi decenii;
Domnul, spune în Scriptură, cu Enoh umbla-n bejenii.
Lumea cea de-atunci stricată, semenii umblând pe stradă
Mai grăbiţi ca niciodată, ar fi trebuit să-I vadă.

Ei zideau, zideau palate... Se-nsurau cu fală mare,
Beau, mâncau pe săturate, dar mergeau drept în pierzare.
Nimeni nu vedea cum Domnul, tot umblând pe-a lumii cale,
Îşi purta cu drag amicul traversând şi deal şi vale.

Celui Veşnic deopotrivă de cei mari şi mici Îi pasă.
Şi aşa-ntr-o zi festivă intră la Enoh în casă.
Au mâncat cu bucurie şi şi-au spus pe rând dorinţa,
Dar Cel care totul ştie Şi-aminti făgăduinţa.

„Da, Enoh, aş vrea anume dup-această bună masă,
Iute să zburăm din lume, să te duc la Mine-acasă;
Vreau s-admiri pe îndelete ceru-ntreg de piatră rară,
Să-ţi stingi foame, dor şi sete din a dragostei comoară.“

Şi-a durat călătoria după ani, parcă trei sute,
Dar pentru Enoh aceştia au trecut atât de iute!
Domnul l-a luat din lume, şi n-au mai putut să-l vadă
Nici vecini, amici cu nume şi nici semenii din stradă.

Dumnezeu i-a dat aripă pentru zborul către slavă.
Aşteptase startu-n pripă către-a Cerului dumbravă.
***
Tu, ce-asculţi plin de-ncântare firul povestirii mele,
Este loc şi pentru tine, sus în Cer, mai sus de stele,

Dacă-n lumea de păcate, şi la bine şi la greu,
Tu Îl vei sluji întruna pe Isus, pe Dumnezeu;
Dacă vei umbla cu Domnul, în smerenie deplină,
El te va muta în Ţara de odihnă şi lumină.