DEBITORII

Am venit cândva pe lume –
Creditorul cel etern
Ne-a dat chip, şi ţel, şi nume
Cu duh blând, cu dor patern.

Ne-a cerut păzind grădina
Dragostei de la-nceput,
Să îmbrăţişăm lumina...
Dar noi Raiul l-am pierdut.

Când Isus cel Sfânt, Mesia,
M-a-ntâlnit pe drumul meu,
Îmi dădu, ah, bucuria
Să-L cunosc pe Dumnezeu.

Aş fi vrut să stea la masă,
Să-I vorbesc şi El să-mi dea
Mărturia Sa frumoasă
Pentru toată viaţa mea.

Glasul Său e-un psalm ce-adie:
„Hai, Zachee, dă-te jos!“
Copleşit de bucurie
L-am primit eu pe Cristos.

Simon L-a primit în casă,
Eu în micul meu pridvor,
Dar Isus un dar îmi lasă
Din eternul Său izvor.

Nu ştiuse fariseul
Debitul său spre Cristos.
Căci aşa se poartă Eul
Arogant şi arătos.

Domnu-i puse-o plidă-n faţă.
Pilda Lui de mult o ştiu,
Dar adesea văd că-n viaţă
Mă trezesc mult prea târziu.

Mă trezesc că datoria,
Vai, nu mi-am plătit la timp.
Scad iubirea, bucuria
În al vieţii anotimp.

Mustrător, Cristos îmi spune
Cu-al Său grai dumnezeiesc
Că eu stau în rugăciune,
Dar pe El nu prea-L iubesc.

Doamne, ştiu că am păcate
Şi că ele m-au răpus.
Le mărturisesc pe toate...
Iartă-mă, iubit Isus!

El îmi dă deplin iertare.
Dar iubirea mea spre El
E din ce în ce mai mare
Sau e-un foc mai mititel?!

Văd femeia păcătoasă,
Ca şi Simon o privesc.
Pe străina stând în casă,
Prea-ndrăzneaţă o găsesc.

Totuşi ea avea o ţintă,
O iertare din Cuvânt.
Plânsu-i nu putea să-L mintă
Pe Mântuitorul sfânt.

Stă smerită la picioare,
Lacrimile-i curg potop.
Ele-s apa de spălare,
Părul lung e-acum prosop.

Chiar şi miru-i o dovadă
De iubire şi de dor.
Simon? El nu vrea s-o creadă
Şi se-arată cârtitor.

Dar Isus o-mbărbătează
Şi-o prezintă ca model
Fariseului de Simon
Mult prea mândru-atunci de el.

„Ţi-s păcatele iertate!…“
Dar se-aud şi întrebări:
„Cine este El de poate
Să dea astfel de iertări?...“

Domnul iarăşi intervine
Hotărât şi mai cu har:
„Fie pacea Mea cu tine!
Ai crezut, şi nu-n zadar.“

Stau smerit şi-ascult povestea
Mântuirii din abis
Şi mă-ntreb acum: Acestea
Cu ce scop cândva s-au scris?

Datoria noastră mare
Cât trăim pe-acest pământ
E să cerem îndurare
De la Cel de trei ori sfânt.

Nici un păcătos nu poate
Să ajungă-n ceruri, Sus:
Ale-ntregii lumi păcate
Da, le-a ispăşit Isus!

A murit ca să ne ierte...
Oare asta n-ai aflat?
Lasă-L astăzi să te certe
Prin Cuvântul Său curat.

Simon e orbit de-a dreptul,
Starea nu şi-a cunoscut;
El o face pe-nţeleptul,
Însă este-un fiu pierdut.

Judecata sănătoasă
Totuşi nu l-a părăsit,
Dar prin însăşi vorba scoasă
El osânda şi-a rostit.

Tu, de nu-L iubeşti pe Domnul,
Nu te rogi şi nu posteşti
Şi nu lupţi să-ţi piară somnul,
Eşti pierdut, şi-n Iad sfârşeşti!…

Poţi să faci chiar fapte bune,
Dar de sunt din vechiul „Eu“,
Domnul sfânt acum îţi spune:
„Crede doar Cuvântul Meu!

Pacea Mea să fie-n tine
Ca al inimii străjer!
Să-Mi urmezi, cum se cuvine,
Şi-o să ne-ntâlnim în Cer.“