SAUL DIN TARS

Isus, din cerul slavei, lui Saul îi vorbeşte;
Rabinul cade-n tină, mulţimea se opreşte;
Pe-o rază de lumină, străbate întrebarea;
Pe Saul îl străpunge îngrozitor mirarea...

Ştiuse fariseul că el porni prigoana
Lovind în ruga celor ce-au tot strigat: „Osana!“
Damascul nu-i departe, dar Domnu-i mai aproape
Cu glas de mare taină, cu harul Său pe pleoape.

Isus răstoarnă planul şi-i dă o nouă fire
Bazată nu pe ură, ci doar pe-a Lui iubire.
El nu mai vede lumea, dar pe Isus Îl vede
Şi nu se îndoieşte ci spusele Îi crede.

„Dar cine eşti Tu, Doamne?“ îngaimă el degrabă.
„Şi ce să fac eu, Doamne?“ viteazu-nvins întreabă.
Spălat de-a-lui păcate îşi capătă vederea
Şi predică îndată: Calvarul, Învierea,

Puterea lui Mesia ce Legea o-mplinise
Şi-n care e speranţă – iar Saul o găsise.
El marea potoleşte, El sens îţi dă în viaţă.
Lui Saul îi vorbeşte cu-a Duhului povaţă.

***
Apare Anania, apare şi Barnaba,
Şi Pavel cel din urmă ce n-a crezut degeaba.
La Neamuri el se duce cu noua lui solie
Ce vine din Scriptură, din har şi bucurie.

Când alţii îl întreabă, precum Isus pe mare:
„În ce ţi-ai pus credinţa? În Legea ce nu moare?
Sau în Isus, Cristosul stăpân pe Iad şi Moarte
De Raiul fericirii El să ne facă parte?“

Iar Pavel le răspunde de douăzeci de veacuri:
„În viaţa mea de-acuma nu mă ocup de fleacuri...
Credinţa mea e-n Domnul pe Calea îndurării.
Isus îmi este scopul şi premiul alergării.

Alerg mereu cu barca sau pe uscat, spre ţintă.
Cuvântul Sfânt nu poate vreodată să ne mintă.
Chemaţi-L cu credinţă, slăviţi-L totdeauna,
Iar El pe marea voastră va potoli furtuna!“