CÂNTĂREŢUL LUI ISRAEL
Duhul Domnului vorbeşte
Prin Alesul Său cel sfânt
Ce prin har împărăţeşte
Peste mulţi de pe pământ.
Limba lui e iscusită;
Ea împarte har ceresc
Şi puterea înmiită
Celor ce prin har trăiesc.
Unsul Domnului smerirea
A urmat-o cel dintâi
Ca să-i poată fi privirea
Pentru slavă căpătâi.
El uni deplin dreptatea
Cu iubirea la un loc
Vrând să-şi aibă-n ceruri partea
Cu al Duhului Sfânt foc.
Cântăreţu-i ca lumina
Şi-i plăcut lui Dumnezeu
Când îşi părăseşte vina
Şi Îl laudă la greu.
El răsare şi tot creşte
Din pământul cel fertil.
Însuşi Domnul îl iubeşte
Ca un tată pe copil.
El aduce-nviorare
Ca şi zorii ce vestesc
Răsăritul cel de soare
Sufletului omenesc.
Într-o blândă dimineaţă
Cântăreţul cel vestit
Ne va da o nouă viaţă,
Viaţa fără de sfârşit.
Razele vin după ploaie,
După stropii cei de har
Care bulgări tari înmoaie
Şi-i fac să rodească iar,
Să-ncolţească iar verdeaţa
Din pământul cel bătrân.
Chiar când Îşi ascunde Faţa,
Dumnezeu e tot Stăpân.
El pe toţi ne cercetează,
Vede că nu suntem buni;
Însă, harul Său lucrează
Şi prin semne şi minuni.
Legământul Lui e tare
Şi e veşnic pentru noi
Ca un astru ce răsare
Şi se-ntinde-n vremi de-apoi.
El aduce mântuirea
Cântăreţului smerit
Ce şi-a-nnobilat slujirea
Cu-armonii din Infinit.
Mântuirea-i bucurie;
N-a fost dată celor răi
Care-s nişte spini pe glie,
Pe-ale lumii noastre căi.
Nu-i poţi strânge împreună
Pe-aceşti spini cu ţepii lor;
Ei nu au în Cer cunună,
Nici în vale sfânt păstor.
Ei sunt fraţi cu pălămida,
Cu păcatul lui Adam
Şi împrăştie obida
Peste fii din orice neam.
Spinilor nici o cântare
Nu poţi să le intonezi,
Fie harul cât de mare
În ogorul ce-l lucrezi.
Ei cu-o sapă ascuţită
Vor fi dezrădăcinaţi
Chiar când mâna ţi-e rănită
Şi-ţi sunt ochii cam umflaţi.
*
Cântăreţul din Scriptură
Este Duhul nevăzut
Ce dă dragoste, nu ură,
Pentru cel din nou născut.
Vino, inimă prea tristă,
Fără cer de primăveri,
Ca din Cel ce-n veac există
Să primeşti noi mângâieri:
Gândul sfânt că El Mesia
Va veni cum ne-a promis
Ca să dea Împărăţia,
Să ne ducă-n Paradis.