INIMA

Avem o inimă în piept
Ce bate cât mai ţine viaţa.
Şi gândul cel mai înţelept
E să urmăm doar drumul drept
Ca să-I vedem Iubirii faţa.

Acesta-i drumu-ngust şi greu
Cu spini ce-adesea ne sfidează.
Vom lăcrima pe el mereu,
Dar vom fi-n Cer cu Dumnezeu
Ce peste toţi cu drag veghează.

Avem o inimă în noi:
Să n-o-mpărţim deci în mai multe!
Căci doar mlădiţa cea de soi
Va da ghes unei inimi noi
De Domnul vieţii să asculte.

Şi-această inimă ades
E rea şi-atât de-nşelătoare!
Dar Dumnezeu, când ne-a ales,
Cu-a noastră inimă a mers
La cruce, unde Firea moare.

De-atunci, prin harul cel divin
Şi prin Cuvântul din Scriptură,
Această inimă-pelin
S-a transformat în strop de crin,
Primind a Duhului structură.

Dar inima nu-i un robot.
Ea-nvaţă zilnic să aleagă
Pe Domnul păcii Savaot,
Sau duhul lumii cel netot
Cu tragedia lui întreagă.

Şi noua inimă din piept
E chipul omului ce-alege
Să urce drumu-ngust şi drept
Cum vrea Păstorul înţelept
Ce va veni-n curând ca Rege.

Cu inima din piept vorbesc
Şi ea în taină mă întreabă:
„De eşti şi tu un sol ceresc
Pe plaiu-acesta pământesc,
Când vei scăpa de-a crucii gloabă?

Să fiu mai liberă şi eu,
Să nu mai sufăr pentru tine…“
Aşa ceva, ascult cu greu,
Dar când mă rog lui Dumnezeu
El tare-n harul sfânt mă ţine.

Şi-atunci nu pot să uit nicicum
Că Domnu-a plâns într-o grădină,
Dar a ales al crucii drum
Trecând prin negură şi fum
Ca să mă scoată la lumină.

Cu inima învăţ să tac
Când mintea iarăşi se revoltă.
Tăcând, lui Dumnezeu Îi plac
Ca albul nufăr de pe lac,
Sau ca o stea lucind pe boltă.

Dar va veni o zi, eu ştiu,
Când de pe-ntinsul plin de stele,
În noaptea tristului pustiu,
Va reveni într-un târziu
Luceafărul iubirii mele.

Aici am plâns, L-am aşteptat...
Dar când n-aveam în suflet pace,
Adesea lumea m-a-nşelat.
Şi totuşi Fiul de-Mpărat
Curând pe nori Se va întoarce.