MUNTELE FERICIRII

Sunt multe fericiri în lume
Spre care oamenii râvnesc:
Onoare, bogăţii, renume
Şi traiul cel împărătesc.

Ţi se părea că-s foarte bune
Şi de dorit pe-acest pământ,
Dar vezi că-s doar deşertăciune
Şi-o lungă goană după vânt.

Isus mai predică pe Munte,
Umplând şi piatra de fior,
Şi-aduce-a mântuirii punte
Pe-al lumii fluviu trecător.

El nu hrăneşte nici extazul,
Nici măreţia de titan.
Dar nu ascunde nici necazul
Ce vine ca un uragan.

El spune simplu că Iubirea
E-al fericirii etalon
Şi-i soră cu Neprihănirea
Ce dă în lume-al păcii zvon.

De ce dar alergaţi întruna
Fără Isus pe-al vieţii drum
Când fericirea e doar una...
Şi fără El nu-i nicidecum ?

De ce schimbaţi tot rostul vieţii
Şi scara voastră de valori ?
Isus dă farmec tinereţii
Punând în piept cereşti comori.

Sunt multe fericiri, ştiu bine,
Dar vai, la urmă cum te mint
Şi-ţi umplu viaţa de ruşine
Prin lăcomia de argint!

Chiar dacă tu-I respingi chemarea
Şi Cerul ţi se pare trist
Isus întrece aşteptarea
Pentru oricare moralist.

El toarnă bucuria nouă
În sufletul ce L-a primit
Ca stropii cei curaţi de rouă
Peste pământul înverzit.

Da, fără El nu-i bucurie,
Nu-i viaţă bună şi nici har.
Şi noaptea e o veşnicie,
Şi totul, totul e-n zadar!...

„De ce ?”, mă-ntreabă iarăşi gândul,
E-atât de ne-nţeles Isus
Şi generaţii mari de-a rândul
În focul veşnic s-au tot dus ?

N-a răsunat Vestea cea Bună
Pe orice plai îndepărtat ?
N-a stat El, Domnul, în furtună
Oricând ai Săi L-au aşteptat ?

Şi totuşi încă El ne cheamă
La fericirea vieţii Lui
Cu glas de cea mai dulce mamă,
Cum nicăieri în lume nu-i.

El ne-a lăsat pe căi sihastre
Să căutăm cu sârg mereu
Cununa fericirii noastre
Cea fără cer şi Dumnezeu.

Am rătăcit ca-ntr-o pădure
Mereu cu sufletul flămând
Ce obligat a fost să-ndure
Înşelătorul lumii gând.

Dar azi în schimb Isus, Păstorul
Ce-Şi dete viaţa pentru oi,
Ne strigă iarăşi cu tot dorul:
„Veniţi napoi! Veniţi napoi!”

Oricine-n braţul Lui se-aruncă
Va fi salvat şi fericit
Trăind a dragostei poruncă
Din Mielul cel desăvârşit.