CĂRAREA MEA

De când eram copil, Tu ştii
Că îmi plăcea cântarea.
Dar azi mi-s corzile pustii
Şi-mi bat în suflet vijelii
Ce-mi troienesc cărarea.

Cărarea-ngustă care-o sui
De spini, de pietre-i plină.
Şi totuşi vreau să duc oricui
Ce zace-n văile silhui
O mângâiere lină.

Pe ea-ntâlnesc noian de cruci
Atât de mari şi grele.
O, vino , Doamne, să m-apuci
Cu braţul Tău şi să mă duci
Mai sus, mai sus de stele!

Sau e destul doar un cuvânt
De goarnă să irumpă
Ca să-Ţi aduni de pe pământ,
Din mări, din munţi şi din mormânt
Mireasa Ta cea scumpă.

Pe calea-ngustă eu Te-aştept
Cu lacrimi ca de rouă.
Spre Tine ochii mi-i îndrept
Şi vreau cândva să-Ţi cad la piept
În Patria cea nouă.

Nu mă lăsa, Isuse bun,
La uşa încuiată
S-aştept, să bat ca un nebun,
Căci nu cu apă şi săpun
Mi-e inima curată.

Ci Tu cu sângele-Ţi divin
Din Jertfa Ta cea sfântă
Mă speli de praf şi de pelin.
Sunt fiul Tău, nu sunt străin,
Primeşte-mă la Nuntă!