Psalmul 76.7 - 12

Doamne, Tu ai frânt mândria
unui monstru din Carpaţi
ce-Ţi stârnise gelozia
printr-un cerc de sceleraţi.

Da, al Tău este pământul
plin de flori şi spini destui
peste care suflă vântul
tăinuind durerea lui.

Te-am uitat prea mulţi în viaţă
înşelaţi de cel viclean.
Şi chiar Te-am hulit în faţă
noi, popor de-al lui Traian.

Şi ne-am înjugat la carul
necredinţei de ateu
sărăcindu-ne hambarul
când n-aveam pe Dumnezeu.

Ne-ai umplut de roade ţara.
N-am ştiut să-Ţi mulţumim.
Şi am tot cârtit la Mara
chiar trecând pe la Elim.

Ne-am minţit cu sânge rece
semenii de lângă noi.
"Viaţa noastră oricum trece!",
ne şopteau toţi pomii goi.

Am jertfit mereu chiar somnul
să descoperim noi căi
cum să-i mai sfidăm pe Domnul
şi pe toţi copiii Săi.

Ne-au străpuns gloanţele urii.
L-am schimbat pe Creator
închinându-ne făpturii
şi la tot ce-i muritor.

Şi în templele minciunii
îmbătaţi am fost mereu
de triumful raţiunii
ce-L nega pe Dumnezeu.

Dacă El nu mai există
la ce bun atât efort?
Ce călătorie tristă
dacă-n zări nu-i nici un port!

Am zeificat ştiinţa
obligând-o sus pe ring
să dea lupte cu credinţa
printr-o pânză de paing

de prejudecăţi rebele
care ne dictau vârtos
că-n cer, dincolo de stele,
nu este nici un Cristos.

Cine-a proiectat natura
şi l-a plăsmuit pe om?
Cine-a insuflat Scriptura
şi-a zidit întâiul pom?

"Ce-ntrebări umilitoare! ,
- ne spun demonii şi-acum -
Nu vă mai uitaţi în soare.
Ci vedeţi-vă de drum!

Viaţa? Da, atât ne este:
numai până la mormânt.
Dincolo de el, poveste! ... .
N-are rost să fii un sfânt!"

"Ce credinţă? ! Nu se poate,
nu-i la pas cu-al nostru veac
să fii bun, să faci dreptate
când cei mari nici ei n-o fac? !"

Şi-apoi ne-am lovit decenii
de alt greu şi nou mister
prin furtuna de bejenii
ce ne depărta de cer.

Şi-am descoperit prin toate
că există-n noi un vid
şi o sete de dreptate
ca şi-a regelui David.

Vid care-a luat fiinţă
când Te-am alungat din gând
prin atâta necredinţă
care ne-a zdrobit curând.

Azi când noaptea fu învinsă
prin copii cu pieptul gol
fă ca mâna Ta întinsă
să ne scoată din Şeol!

Noi venim din nou la Tine
ca risipitorul fiu.
Ne ridică din ruine,
din al nostru trist pustiu.

Umple-ne cu-a Ta iubire,
Doamne care ne-ai creat
pentru cer şi nemurire
să trăim cu-adevărat!