Mi-e sufletul pândit cu ură
Din locul negrului abis...
Lumina parcă nu-i mai pură,
Şi cerul tace ca închis!

Pierdut în văi de întuneric,
Mă simt mai slab cu orice pas...
Şi-n minte, soarele feeric
Se stinge trist din ceas în ceas.

Cum număr clipele îmi pare
Că timpul s-a oprit în loc!
Mă-nec încet în disperare,
Şi pieptu-mi se topeşte-n foc...

Scânteie-n juru-mi ochi potrivnici
Ce-aşteaptă-n beznă ca să cad...!
Mă urmăresc cu sete, dornici,
Să-mi văd-al meu veşmânt pătat!

Pe-ale timpului cărări, în urmă,
Încet, gândirea îmi îndrept...
Speranţa-n inimă se curmă
În timp ce ziua o aştept!

Privesc la zilele cu soare
Şi ştiu că nu au fost un vis.
Dar când privesc acum în zare,
Prea trist văd cerul tot închis!

A fost atunci, pe drum, iubire...
A fost şi pace, şi belşug,
Dar azi, în inimă-i mâhnire
Şi orizontu-i ca un rug...

Cuvintele cu greu se-adună
Şi totul zace ofilit...
Nici pâinea parcă nu-i mai bună
Şi tot se face nevoit...!

Un lung ecou parcă răzbate
Ca valul mării din neant.
Ce-i rău domneşte-n orice parte!
Să faci ce-i drept e prea riscant!

Satan ia lumea-n stăpânire,
Iar lumea-l vede că e sfânt!
Predomină un văl de-orbire
Acoperind întreg` Pământ!

Cetățile zac dărâmate
Şi luptătorii sunt momiţi:
Cu râvnă luptă mai departe!
Dar împotriva celor sfinţi!

Pe calea dreaptă creşte ceaţa
Şi tot mai greu se merge drept!
Parcă întârzie dimineaţa,
Şi parcă nu mai pot s-aştept...

Parcă nici nu mai am dorinţe
Şi nu mai vreau nicicum, nimic,
Văzând mereu atâtea fiinţe
Vâslind cu râvnă spre un spic!

Ridic privirea spre lumina
Care sclipeşte-n răsărit,
Şi ştiu: acolo mi-e odihna!
Acolo-i locul meu dorit!

M-agăţ de ultima speranţă
Şi în picioare stau luptând!
E calea spre o nouă viaţă!
E calea spre un nou Pământ!