MORMÂNTUL DIN GRĂDINĂ

Arşiţa durerii trecuse.
Rãcoarea pe culmi s-a lãsat.
Iar Iosif s-a dus la Pilat
şi-o vorbã în tainã îi spuse.
Şi iatã cã Iosif porneşte.
Şi trupul cel sfânt îl coboarã,
îl pune, divinã comoarã,
în cripta sãpatã în stâncã,
în timp ce femeile încã
se-ntreabã cu suflet mirat :
"Se poate ca Viaţa sã moarã ?"

*

Tiranii-n oraş jubileazã.
Isus stã acum în mormânt.
Alãturi ostaşii de pazã
privesc şi nu scot un cuvânt.

Grãdina e tristã şi plânge.
Ioan, numai el dintre fraţi,
se uitã la stropii de sânge.
O mamã iubitã se frânge
cu ochii în lacrimi scãldaţi.

...................................................

E noapte. Ioan şi-aminteşte
de ultimul ceas petrecut.
Fiorul în inimã-i creşte :
"Acum ... acum totu-i pierdut ..."
Nici Petru sã doarmã nu poate.
El n-are nici lacrimi de plâns.
De douã nopţi mari încheiate
atâta durere a strâns.

Şi zorii în zãri se deşteaptã.
În alt cartier undeva
Maria din casã porneşte
mânatã de-a dragostei stea.