Te-am întâlnit întâia oară, în clipe grele şi amare,
Viaţa îmi parea sfârşită, un mare semn de întrebare,
Plângeam ades şi-n neştiinţa-mi, doream să vină-ndat´ sfârşitul,
Nu-nţelegeam care mi-e rostul, priveam spre ceruri infinitul,

În oaza de albastru palid, mă cufundam, zicând în sine,
“O, cât mai pot să sufăr Doamne, îndură-Te astăzi de mine!”
Şi lacrimi mari cădeau şiroaie pe-obrazu-mbătrânit de vreme,
Se-amestecau cu ploaia rece, născând în mine noi dileme.

Simţi, privind nemărginirea, în ochiu-nlăcrimat, durere,
Săgeată de lumină caldă, cum îmi străpunge-a mea vedere,
Şi buimăcit, căzui îndată... îngenunchiat, rugai tot cerul,
Să-mi tălmăcească ce se-ntamplă, să-mi descifreze tot misterul.

A fost cândva, o Cincizecime, un dar primit din Loc Preasfânt,
În care s-a-mplinit Scriptura şi promisiunea, prin Cuvânt,
O jertfă fără pată care, a pus în cugete iubire,
Un foc mistuitor în inimi şi dorul de nemărginire.

Isus Cristos, la Înălţare, făcut-a promisiune mare,
“Eu nu vă voi lăsa, din ceruri, trimit un Duh de cercetare,
În locul Meu, El fi-va pururi, să mângâie şi să aline,
Pe toţi acei ce caută cerul, pe toţi acei ce cred în Mine.”

Şi eu, văzut-am transformarea, simţeam că mă topesc de dor,
Toată trăirea mea de tină, se estompa uşor, uşor,
În hohot tâmp, plângeam şi-n rugă şi-n mulţumire negrăită,
Simţeam prezenţa nevăzută a Duhului... Nemărginită,

Era iubirea şi căldura ce mă-mbrăcau în haină nouă,
Esenţă şi natură sfântă, ce mi-a-mpărţit viaţa în două,
Suflare din nemărginire, Isus Cristos, Om-Dumnezeu,
O adiere-mbălsămată ce locuieşte-n duhul meu,

Mai pot descrie adorarea şi bucuria nesfârşită,
Ce o simţeam privind seninul? Primind pe fruntea mea trudită
Mirul iubirii, transformarea, m-a înălţat mai sus de stele
Şi cântul dragostei divine a-nlocuit a mea durere.

O, Duh Preasfânt, eşti Cel ce poate să schimbe cugetele moarte,
M-ai înnoit când îndurarea, de viaţă nouă-mi facu parte,
Mi-ai pus pecetea Ta cea sfântă, arvună-a moştenirii sfinte,
Răscumpărarea omenirii... Îţi mulţumesc, mai caut cuvinte,

Dar glasul este mut, fiinţa-mi, în tremur şi în taină mare,
Îngenunchează-n umilinţă şi se proşterne-n adorare,
Mai plâng şi-acum dar lăcrimarea, lucrează-n viaţa mea sfinţire,
Tu mi-ai promis că toate aste, se vor sfârşi-n nemărginire,

O, vino Duh Preasfânt, mă iartă, de tot ce e greşit în mine,
Adu cu Tine-nţelepciunea şi desluşit, să văd în Tine,
Cu ochii inimii, nădejdea, ce-a dat-o Tatăl Dumnezeu,
În ziua Cincizecimii-n care, a revărsat din Duhul Său,

Peste oricine crede-n Fiul. Străpuns din dragoste deplină,
Jertfindu-se Isus pe cruce, ne-a dat din viaţa Sa divină,
Un Duh de adevăr prin care, chemaţi suntem la mântuire,
Ce mai lucreză şi convinge, că Dumnezeu este Iubire,

Un Duh care călăuzeşte şi curăţă şi-ndrumă-n viaţă,
El mângâie în suferinţă şi întăreşte, dă povaţă,
El dă balsam de vindecare şi mijloceşte pentru noi,
Uneşte şi zideşte inimi, în trupul frânt pune altoi,

O, Duh Preasfânt, lăstarul vieţii ce-ai pus în mine la Rusalii,
Mi-a dat fiorul împăcării, m-a izbăvit de represalii
Şi flacăra din cer căzută peste fiinţa mea, Îţi spune,
Să nu te stingi, să arzi de-apururi, sfinţenia Ta trăiască-n mine,

Căci am nădejdea mântuirii, tot ce-a promis Isus, a dat,
Pe-acel ce crede-n înviere, cu Dumnezeu l-a împăcat
Şi în suspine negrăite, El încă vieţi mai cercetează,
Atinge inime rănite, tu crede, Duhul Sfânt lucrează!

14/06/2011, Barcelona- Lucica Boltasu