În arene stau strămoşii de credinţă şi de neam,
Ne privesc de pe tărâmul de dincolo ca prin geam;
Ne-au predat ştafeta sfântă, Evanghelia curată,
Şi acum e rândul nostru s-o purtăm ca ei odată!

Din lăcaşul strălucirii, când se uită aici jos
Vor să vadă lupta noastră sub drapelul lui Hristos;
Vor să-audă simfonia care-ajunge sus în slavă,
De pe drumuri care urcă printre spinii din dumbravă.

Cei ce stau chiar lângă Tronul de mărire, sub altar,
Ei, martirii, strigă: „Doamne! Oare nu-i destul amar?
Tu nu-i vezi pe fraţii noştri, suferindu-şi umilirea?
Până când, Stăpâne Doamne, zăboveşti cu izbăvirea?

Norul care ne-nconjoară, cei plecaţi şi proslăviţi,
Ne îndeamnă să rămânem lângă Domnul neclintiţi.
În şireagul fără număr ce se pierde-n depărtare,
Văd atâtea feţe scumpe, norul lor e-aşa de mare!

...N-auziţi o şoaptă dulce de eroi din cerul sfânt?
Parcă vor să ne convingă să nu dăm'napoi nicicând.
Şi-n aplauze tresaltă pentru-a noastră biruinţă:
Lângă Domnul să rămânem, în iubire şi-n credinţă!