Te-ai căţărat mai sus pe stânca vieţii
ca sa privesti superior,semeţ,
spre furnicarul mişunând în vale
uitând că măreţia are -un preţ.

Te-ai ridicat din gloata tremurândă
călcând cu-nverşunare pe destine,
cu mîini însângerate-ai construit
o citadelă numai pentru tine.

Din când în cănd ,mai pui câte-un bănuţ
în mâna ce se-ntinde cu ruşine,
şi-apoi te-ntorci din nou la viaţa ta
căutând să urci mai sus ,să-ţi fie tot mai bine.

Şi totuşi ,uneori,când noaptea se aşterne
şi pleoapele se-nchid pe ochii obosiţi
un glas din depărtare-ţi vorbeşte si te cheamă
trezind în amintiri uitate juruinţi.

Era cânva o vreme când Domnului slujeai
şi-ntreaga ta făptură ţi-ai pus-o pe altar,
dar te-a cuprins păcatul cu braţele-i hidoase
şi tot ce-a fost frumos se pierde în zadar.

Dar Domnul îţi vorbeşte.El încă te iubeşte,
şi-n visele de noapte îţi umple inima.
Atâta fericire şi pace te pătrunde
c-ai vrea să dormi de-a pururi în legănarea Sa.

Când zorii dimineţii timid îţi bat în geam
şi-o nouă zi începe pentru înteaga lume,
tu,îţi apleci genunchii -dupa atâţia ani-
timid,cu vorbe-alese ,începi o rugaciune:

"O, Tatăll meu din ceruri,eu ştiu cât am greşit,
Te-am întristat Părinte,prin vorbă şi prin faptă
am rătăcit cărarea şi banul m-a robit....
Dar mă întorc la Tine ...primeşte-mă şi iarta!

E mare-a Ta iubire şi îndurarea Ta!
Azi mă îndrept spre Tine cu lacrimi şi suspin...
Primeşte-mă în braţe-sunt oaia rătăcită-
ce s-a întors acasa la Domnul ei! Amin!

Vulcan-Mary