Când eşti trimis să cauţi pe alţii şi să-i aduci la Dumnezeu,
atunci şi-n fruntea lor se cere, şi-n urma lor, să fii mereu;
să fii şi-n frunte, îndrumându-i, şi-n urmă, să-i ajuţi pe toţi;
– stăpân poţi fi oricum la oameni, – părinte doar aşa le poţi.
Când eşti trimisul mântuirii, atunci tu trebuie să ştii
să treci prin tot ce-ai tăi pot trece – de la bătrâni pân’ la copii,
şi-n orice stări pot ei s-ajungă, tu să le simţi, să le trăieşti,
ca, de la starea lui, pe-oricare spre Dumnezeu să-l străluceşti.
Să fii mai ’nalt ca cel mai vrednic şi mai prejos ca cel mai mic,
să fii desăvârşit cu-n meşter şi-ncepător cu-n ucenic,
să poţi să-nveţi pe-un sfânt lumina,
să poţi să gemi cu-n păcătos,
ca, de la starea lui, pe-oricare să-l ’nalţi mai sus, pân’ la Hristos.
Să ştii trăi şi-n stări înalte, cum numa-n ceruri se trăiesc,
şi-n stări ce pot trăi doar porcii, în cel mai josnic fel lumesc,
să cânţi cum numa-n rai se cântă,
să plângi cum plâng doar cei din iad,
spre-a da avânt la cei ce zboară,
spre-a da curaj la cei ce cad.
Nu poţi fi prieten şi părinte, şi frate, şi îndrumător
când nu poţi să te faci asemeni cu suferinţa tuturor,
ca, de la starea lui, pe-oricare pân’ la Hristos să-i duci pe toţi;
orice poţi fi, oricând, la oameni,
părinte doar atunci le poţi! …