Când mă însor cu-a lumii-mpărăteasă
În orice seară-n mine cade-o stea...
Suita cea mai mândră şi aleasă
Vine buluc, buluc la nunta mea.

Când Luna și cu Soarele-s cununa
Cu brazii și păltinaşi nuntaşi fiind,
Iar păsări-lăutari ne cânt întruna,
Stele-făclii pe toţi iluminând.

Dar cade steaua-n vine şi în sânge,
Iar frământări de viaţă viscolesc,
Eu mă trezesc c-am început a plânge:
„Ce nu-mi laşi bucuria să nuntesc?

Priveşte ce frumoasă mi-i mireasa
Şi musafirii nunţii ce-s aleşi.
De ce îmi chinui sufletul şi casa,
De ce în pace nu vrei să mă leşi?

Eu, parcă, nu pot fi o Cătălină
Şi nu te chem, precum nu te-am chemat,
Deci lasă-mă să-mi savurez lumina,
Îngăduie-mi să fiu azi împărat.”

Ci ea mă smulge din alaiul nunţii,
Mă duce nu ştiu unde, nu ştiu cât,
Văd de departe se înalţă munţii,
Iar codru-n ei adoarme lniştit.

Privesc în zare - marea unduieşte
Şi stelele în cer, departe, ard,
Iar steaua-n mine iar se prăbuşeşte
Şi eu cu steaua-ntotdeauna cad.

De unde-mi vine steaua căzătoare?
De ce mă trage veşnic spre căderi?
Şi unde mi-e cununa de la Soare?
Şi unde e mireasa mea de ieri?

M-am zguduit cu zarea dimineţii
Și nu-nțeleg nici absolut nimic
Când iar pe drumu-abrupt şi-ngust al Vieţii
Din steaua mea căzută mă ridic.