Mă-ntorc acum cu gîndul la vremea ce-a trecut,
atîtea vorbe,fapte,din amintiri revin,
îşi cere fiecare în inimă tribut
aduc înviorare sau lacrimi şi suspin.

A fost cânva o vreme când viaţa pentru mine
era o alergare spre-un veşnic nicăieri.
Atâtea idealuri au devenit ruine
căci le doream atinse cu slabele-mi puteri.

Căutam mereu ceva ,ceva de ne-nţeles,
simţeam un dor ascuns cum mă ardea în piept.
În grele încercări o şoaptă mă ridica ades :
O!Vino fiica mea ,de-atâta timp te-aştept!

Şi a venit o zi,de Domnul sorocită,
când am păşit sfioasă în casa de-nchinare.
Era o lume nouă, prin dragoste unită,
o oază de lumină,de pace şi-adorare.

Ce calde simfonii s-au înălţat spre cer
când îngerii din cor şi-au început cântarea!
Parcă-mi vorbeau doar mie şi mă-ndemnau să sper
căci Domnul veşniciei aduce vindecarea!

Şi-atunci,în ziua aceea L-am cunoscut pe El!
Ma-nlănţuit iubirea-I cea fără-asemănare,
m-a curăţit în sânge Cristos Emanuel,
prin jertfa de pe cruce eu am găsit salvare!

Ce minunată-i viaţa când Domnul e cu mine!
Păşesc spre veşnicie cu-ncredere,mereu,
chiar de mai vin necazuri,şi lacrimi,şi suspine,
eu nu mă tem căci stâncă îmi este DUMNEZEU ! Amin!


Vulcan-Mary