SE CREDE MAI SFÂNT...

Se crede dumnealui creştin
Mai sfânt ca toţi şi mai cuminte
Dar multe dubii se menţin
În prefăcutele-i incinte.

Se crede cel mai luminat
Din câţi există-n adunare
Dar ce să vezi? S-a complicat
În nişte stări de-ntunecare.

Se crede-aşa...cum să vă spun
Fără cusur, fără păcate
Dar grijuri negre îl răpun
Pătându-i sfânta demnitate.

Când se ridică la cuvânt
Rosteşte vorbele galante
Dar dup-aceea-şi dă avânt
Spre propoziţii aberante.

Obijduit să dea vreun sfat
Ce nu e gata să-l urmeze
Printre doctrine s-a-ncurcat
Vrând adevărul să-l scurteze.

În plus, se crede şi profet
Trântind idei la întâmplare
S-ar duce şi la tineret
Să dea vreo două exemplare.

O, de-ar privi-n interior
Unde e colb şi unde-i pleavă
S-ar îngrozi de-acel decor
Şi L-ar chema pe Cel din Slavă.

Eşti îndemnat, o, prieten drag
Să faci apel la Trinitate!
Şi recunoaşte: nu eşti mag
Ca să pretinzi întâietate...

Iar dacă, sincer, mai doreşti
Să te cobori unde-i slujirea
Va trebui să-ţi stăpâneşti
Acea pornire ce-o dă firea,

Şi dezbrăcat de orice vis
Ce naşte-n suflet înşelare
Să poţi avea ce ţi-a promis
Acel ce dă răscumpărare.

gc/ 15 Iulie, 2011