Bate vântul, iară spice
Se tot leagănă ca frice:
Nu au flori să se înfoaie,
Au doar boabe ce le-ndoaie
Şi se pare iată, iată,
Se vor rupe toate-odată.
Multe sânt cu trupuri rupte,
Cu grăunţele pierdute...
Dar pe greul grâului
Curge apa cerului,
De le fug durerile
Şi le cresc puterile,
Şi din tremur şi din frică
Iarăşi spicul se ridică;
Se unduie vălurele
Sub înalt măreţ de stele,
Clătinându-se în vânt
Între cer şi-ntre pământ,
Îşi oftează bunul lor
În rângetul spinilor -
Pe durerea paiului
Bogăţia plaiului,
Curg din cer luminile,
Şoptesc psalmii grânele.
Dar în ploaie de lumină
Umbresc ţâfne de neghină:
Cu flori roşii, purpurii,
Se arată că-s întâi,
Guralive şi deşerte
Se ştiu cele mai deştepte;
Roade n-au, pustii sunt toate,
Peste grâne-s mai înalte,
Tot râzând de ele foarte
Că-alea roade vor să poarte
Dar n-au flori şi nu sunt bune
De trufie de tribune,
Lăudând una pe alte,
Că ar fi mai însemnate...
Iată dimineaţa-n zori
Au venit secerători.
Câtă pleavă şi neghină
Se vor pierde în ţărână!
Câtă fală, vorbăraie
Va fi aruncată-n claie!
Numai bobul grâului
În palma stăpânului.
Iar neghine din prim loc
Vor fi aruncate-n foc.