Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui care aduce veşti bune.
(Isaia 52.7)
Acolo,
în ţara de basm, locuia
Un cerb cu picioare de-argint.
Şi de aur
Copite-i erau.
Coroana lui grea
Era nestemată
şi-un mare tezaur.

El codri trecea
buciumând năduşit,
Dorind
să aducă la orice-auzire
O veste albastră
de trai fericit,
Un cântec de-azur
despre-o mare iubire.


Dar cerbi-l priveau
fără dor şi chezâş,
Căci, de, el avea
haina mult mai bogată,
Iar ciute-l ocheau
pofticios pe furiş,
Dar nu l-a iubit
măcar una vre-odată.

Gotcani şi elani, şi mistreţi,
şi bursuci
Îl ocoleau
cu priviri neîndrăzneţe,
Iar anii
nu-i socoteau surii cuci
Şi vulpile nu-i răspundeau
la bineţe.

„E mândru, - spuneau –
arogant şi trufaş...
Mă rog -
i-s picioarele lui argintate!
Învăţătura lui
e de la oraş
Şi cred că e hâtru
şi e-n răutate.”


Deci astfel o veste aşa
s-a scornit:
Că ochiul i-e rău
şi priveşte mai altfel -
Că dacă
în ochi-ţi
cu ochi te-a privit,
Tu nu mai ai mult
şi cădea-vei în moarte.

Veneau vânători
după cerbul frumos
Avizi, pofticioşi
de la capătul lumii,
Dar toţi se-ntorceau înapoi
mânios,
Făcându-se ţintă
la bancuri şi glume.

Şi ei, nenorocul
prosteşte-apărând,
Storceau vre-o minciună
întinsă de gâţă,
La urmă şopteau
ochii mari rotungind:
„Să ştiţi ,
că e cerbul
întors de la ţâţă!”

Aşa cerbul singur
de toţi a rămas,
Pe nimeni nu-l doare
ce are în zbucium,
Doar frunze căzute
mai prind a lui pas,
Copacii speriaţi
îi aud a lui bucium.

Mai şi mai puţin
despre el s-auzi...
Pieri şi credinţa
că el cum că este.
Şi cerbul - picior de argint -
nimeri
Cu coarne,
copite,
cu totu-n poveste.


* * *

Eu vreau să vă spun
c-am crezut de Cuvânt.
Izvorul găsii
de-unde cerbul s-adapă
Căci el mai trăieşte
frumos pe pământ,
Şi glasul pe frunze
buciume-i scapă.

De asta vă strig
vestea marii iubiri
Ca s-o primiţi,
fără frică,
pe toată…
Şi ce
dacă lacrimi
îmi cad din priviri?..
Şi ce
de mi-i glezna
de-acum
argintată?!