Nu din pricina că sunt nori,
Lumină că-i puţină
Vine-o tristeţe, uneori...
Că trebuie să vină.

Te-atinge ca-n amurg un vânt
Poticnitor prin ceaţă,
Îngenunchindu-ţi spre pământ
Zvâcnirile de viaţă.

Ci de-o-ntâlneşti înghemoşat
De-atâta supărare,
Îţi potopeşte peste hat,
De creşte-n disperare.

Iar dacă o primeşti cu dor
Pentru Lumina Vie,
Ea gângureşte ca izvor
Curgând melancolie.