Cu ochi-nchiși după zăbrele-n
Păienjeniș de zbârcituri
Sta magu-mpovărat de grele
Ascultător propriei guri.
Tăcere-n jur, în piept tăcere -
O dramă fără nici un rol,
Iar teatrul însuşi, neplăcere
Tot geme-n propriul ocol.
Timpul aleargă în cadență
Cu plânset, cântec și scandări -
Risipa-i rece în esență,
În coborâri și în urcări.
Magul desprins de gălăgie,
Retras din timpul plumburiu
Privea la forfoteala vie
Cu scutul pieptului pustiu.
Ce să mai cați? Pustietate
E și-n afară, și în sân...
Două pustii în unitate
Va fi o sărăcie-n chin.
Acel mag eu eram. Trufia
Cadavrului de-a fi ceva
Mă îmbăla cu melodia
Că secul eu sunt cineva.
Cu teatrul fără personaje
Fugeam de lumea cu actori...
Ce nu ați spune dară magii-s
Un neam ciudat de trecători!..
Însă o steauă răsărise
Și mă chema din golul meu.
Eu prin pustia mea pornisem
Târându-mă spre Dumnezeu.
Cu-o șerupire însetată
Trecui pustiul meu întreg
Și într-o noapte disperată
Mi-am încheiat înregul cerc.
Iar Dumnezeu mă cheamă-n Viață!..
Nu am mai stat ca-n alte dăți:
Păienjenișul de pe față
Îl azvârlii decis în părți.
M-am cotilit tot în lumină
Lăsând în urmă doar ecou
Din moartea plânsului de tină
În Viața nașterii din nou.
Adio, magule, bătrâne,
C-obrazul tău păienjenit
Tu nu mai treci ziua de mâine,
Iar eu mă duc în infinit.
Jelesc această despărțire,
Ci-ți mulțumesc că m-ai adus
Până la plinul de Iubire,
Până la ieslea lui Isus.
Rămâi dar, magule, cu bine
Mi te-amintesc cum n-ai fi fost
Compătimindu-te pe tine
Cu viața ta fără de rost.
Și pentru chinul tău de gheață,
Și pentru moartea-ți mulțumesc...
Durerea ta m-a dus spre Viață
În care astăzi eu trăiesc.