Eram înfrânt, priveam în jos pierdut,
Lacrimi curgeau amare pe obraz,
Îmi aminteam tot clipe ce-au durut…
În jurul meu vedeam numai necaz.

Vedeam că-s singur şi puteri n-aveam,
Speranţa mea stătea-ntr-un colţ uitată,
Şi-atunci m-am întrebat ce rost mai am
În lumea asta crudă şi stricată?

Erau acele zile de-ncercări şi greu,
Când norii negri îmi umbreau credinţa…
Şi tot umblând şi rărăcind mereu,
Am întâlnit pe Domnu-n drumul meu,
Şi-al Său surâs mi-a –nseninat fiinţa.

Privirea-I blând-atunci m-a pironit,
Credeam că mă va osândi îndat’…
Şi crud va pedepsi al meu păcat.
Dar El cu pace-n braţe m-a primit.

M-a ridicat de jos Stăpânul vieţii
Ş-apoi mi-a pus piciorul pe-a Sa cale
Înlaturat-a ceaţa dimineţii,
Şi mi-a şoptit că-n jertfa-I am iertare.

Priveam năuc şi nu-mi venea să cred…
Că Domnul e acela ce-mi vorbeşte.
Când mi-a şoptit ca sincer mă iubeşte,
Plângând m-a strâns şi iar m-a strâns la piept.

Şi-am ştiut atunci că nici măcar mormântul
Nu va putea de El să mă despartă,
Căci am ales de-atunci calea cea dreaptă
Şi-n gândul meu mereu eu Îi port gândul.

Şi ştiu şi-acum că-I viu şi lucrător,
Că-L simt şi tot mereu mă cercetează,
Din înălţime ochiu-I mă veghează
De-aceea vreau să-I fiu ascultător.

Când un cuvânt rosteşte-al meu stăpân,
Valul se-ascunde, marea tace mută,
Cu-acest Isus doresc eu să rămân
Să-L am alături în a vieţii luptă.

Amin
(Octombrie 2011)