Îi cunoşti de când te ştii,
Poate chiar mai dinainte.
Cu ei îţi doreai să fii
Când erai copil cuminte.

Depindeai de mâna lor
Erau tot ce-ai fi dorit.
Nu aveai decât un dor
Mult simţeai că eşti iubit…

Pe-atunci, ei ţi-erau prieteni
Singurii şi cei mai buni!
Nu mai căutai pe nimeni,
Nimic nu doreai s-aduni.

Tot ce făceau era bine,
Iar orice cuvânt de-al lor
Însemna mult pentru tine,
Îţi dădeau aripi în zbor…

Erau universul tău:
Soarele şi blânda lună.
Pe-atunci nu ştiai de rău,
Când ei te ţineau de mână…

Au trecut zile şi nopţi,
Au trecut şi ani de-a rândul,
Şi parcă acum nu poţi
Spre ei să-ţi mai duci nici gândul…

Poate-o vorb-aşa răzleaţă,
Uneori, din când în când,
Şi nu-i mai priveşti în faţă
Cum ei te-au privit crescând!

Ai crescut şi ai prieteni,
Eşti înconjurat de ei:
Colegi, cunoştiinţe, semeni
Poţi s-alegi pe cine vrei…

Două inimi obosite
De-atât oftat şi dor,
Doua inimi de părinte
Te aşteaptă în pridvor…

Să le priveşti iară faţa
Ochii lor, blânzi şi senini,
Ce ţi-au luminat viaţa
Scânteind clare lumini…

Te aşteaptă ca atunci,
Când mânuţa le-ntindeai,
Aceleaşi gânduri adânci
Îi încearcă fără grai…

Ei la fel de mult aşteaptă
Ca-n vremea copilăriei
Să-i mai strigi mamă, sau tată…
Este timpul bucuriei…

Oricând şi în orice vreme,
Orice-aduni şi orice semeni,
Nu eşti singur, nu te teme,
Ei sunt cei mai buni prieteni!

Dacă Domnul ţi-a lăsat
Înc-această bucurie,
Tu iubeşte-i ne-ncetat
Şi arată-le-o, să ştie!