În înserările târzii
Văzduhuri violete
Spală cuvintele pustii
Ce-ar vrea să mă îmbete.

Că-n piept gingaşe glăsuiesc
Doar notele senine
Care în inimă trezesc
O rugă spre lumine.

În zvâcnet moale de cocor
Rupând lanţuri de lume
Se smulge ea clocotitor
Din stare şi din nume.

Blândă ca proaspătul miros
Îndată după ploaie
Purcede-n sus lăsând un jos
Năvalnică văpaie.

Neînşirându-se precis
În fraze de tămâie
Mai sus de dor, mai peste vis
Şi orice bucurie,

În zborul ei e-aşa avânt
Amurgul că despică,
Tot greul meu de pe pământ
Din urmă-i se ridică.

Parcă-nţeleg – ruga s-a dus
Pe drumuri neştiute,
Ci sufletu-mi aleargă-n sus
Cu dânsa pe-ntrecute.

Pierzând a-nfricoşării frâu
În infinit s-avântă,
Iar firea ca un spic de grâu
Se clatină uimită.