Necazul, m-a apropiat de Tine
Şi m-a-nvăţat ca să mă rog,
Căci viaţa mea mi-a fost clădită pe ruine
Şi am trăit mereu ca un olog.

Când viaţa mea era în desfătare
Eu nu vroiam să ştiu de-al Tău cuvânt
Şi mă afundam mereu tot în pierzare
Să mă întorc spre Tine, n-aveam gând.

Iar Tu, cu a Ta Înţelepciune
Mi-ai biruit orgoliul ce mă stăpânea
Şi m-ai trezit să-mi văd nelegiuirea
Şi viaţa mea murdară, în care petreceam.

Necazul m-a-nvăţat să ard în rugăciune
Să simt dulceaţa Tainelor Cereşti,
Să spun la toţi, cât m-Ai iubit pe mine
Şi cât de fericit mă simt, că mă iubeşti!

Să spun la toţi, ce mare bunătate
Mi-Ai dăruit, când am simţit necazul,
Cu-a Ta iubire m-ai acoperit
Şi a Ta Mână Sfântă mi-A spălat obrazul.

De o ruşine mare, ce mă-nconjura
Spălata-i a mea faţă, cu a Ta iubire,
Şi tot trecutul meu murdar
Mi l-ai spălat, şi m-ai apropiat de Tine.

Necazul m-a-nvăţat ce e iubirea
Şi mila celor ce mă înconjurau,
Să văd că sunt neputincios cu firea
Şi am nevoie de iubirea lor.

Necazul m-a-nvăţat ce e iertarea,
Ce trebuie mereu s-o dăruiesc,
Să nu fiu stăpânit de gând de răzbunare,
Pe toţi din jurul meu, mereu să îi iubesc!