Mama bună, Iochebed
Exod 2

"Ce timpuri minunate-au fost,
Când viaţa parc-avea alt rost!
Femeile erau cinstite,
Apreciate, ocrotite.

Atunci când fii li se năşteau,
Bărbaţii mai mult le iubeau!
Acum, eşti binecuvântată
Doar dac-aduci pe lume-o fată.

Altfel, mai bine-ai fi murit!
Că Faraon a poruncit
Ca orice băieţel evreu
Să fie aruncat în râu,

Să piară neamul evreiesc.
Dar oare, de ce ne urăsc?
Bunicii spun că altă dată
Trăiau o viaţă minunată.

Iosif era guvernator
Iar ceilalţi, oameni din popor,
Trăiau în linişte şi pace
Şi nici nu prea aveau de-a face

Cu egiptenii cei păgâni.
Acuma, ei ne sunt stăpâni,
Că libertatea ne-a fost luată
Şi-acum, cu viaţa noastră, toată

Suntem doar la cheremul lor
Chiar dacă suntem un popor
Aşa de însemnat şi mare,
Suntem doar robi, fără scăpare.

Ne-a uitat oare Dumnezeu,
De suferim aşa de greu?
Parc-am fi robi de-o veşnicie!
O, Doamne, până când să fie

Robia aspră peste noi?
Iehova, du-ne înapoi,
În ţara binecuvântată,
De unde am plecat odată!

E-atata jale-acum şi plâns
De starea-n care am ajuns!
Măcar credinţa de-ar rămâne!
Am mai spera la vremuri bune..."

Cu lacrimi ce-i curgeau şuvoi
Şi suflet greu, ca un pietroi,
Aşa plângea, nefericită
O tânără israelită

Din seminţia de leviţi.
Erau şi ei, cu toţi robiţi.
Soţul ei se numea Amram
Şi se trăgea din Avraam,

Iar Iochebed se numea ea.
Nu contenea a se ruga
Gândind: cum să se furişeze
Copilul să şi-l alăpteze?

C-avea un copilaş micuţ
Atât de bun şi de drăguţ!
Şi-l ascunsese-ntr-o copaie,
Departe,-n şirile de paie

Care fuseseră aduse
Tot de evrei, să fie puse
În cărămizi, pentru zidit,
Căci Faraon a poruncit

Ca toţi evreii să muncească
Greu şi să construiască
Cetăţi şi piramide grele,
Care să dăinuie prin ere.

Iar Iochebed se căina
Şi nu putea deloc scapa
De-al egipteanului harapnic,
S-ajungă la copil mai grabnic.

O, Doamne, cât va mai putea
Să îl mai ţină lângă ea?
Decât micuţul ei să piară,
Mai bine, ea însăşi să moară!

În Nil să-l vadă innecat??!!
O, câte mame au ţipat
Şi s-au zbătut să nu-i dea morţii!
Dar în zadar, sunt morţi cu toţii!

Bietele mame, şi-acum plâng
Şi mâinile la piept îşi strâng,
Şi apoi râd, ca fericite
Dar minţile li-s rătăcite!

În Nil?!..Dar ce s-ar întâmpla
Dacă ea singură-ar lăsa
Copilul drag, la Nil, pe apă?
Acolo nimeni nu-l atacă!

Nici nu-l vor auzi plângând
Isprăvniceii, atunci când
Va plânge, până îl hrăneşte.
Vor crede că-i un coş de peşte!

Un coş??!! Ce gând venit de sus!
Aşa făcu. Pe prunc l-a pus
Chiar într-un coş, ce-l împletise,
Pe care bine îl lipise

Cu smoală şi apoi cu lut.
Ce legănuţ bun i-a făcut!
În el, scutece moi îi puse
Şi printre trestii îl ascunse.

Apoi plecă în mare zor
La locul ei, între popor
Ca nu cumva să o zărească
Slujbaşii şi s-o urmărească.

Doamne,-ar fi fost vai de copil!
Aşa, se legăna pe Nil...
Avea şi umbră, şi răcoare,
Nimica nu părea că-l doare.

Ba, parc-a şi zâmbit cel mic
Când ea îi dete un pupic
Şi-i zise: "Te binecuvânte
Domnul, nimic să nu se-ntâmple!

Să fii păzit de mâna Lui
Şi de puterea Domnului!
Doar El mai poate să lucreze
Şi-n mila Sa, să te salveze!"

Dar ca să fie sigură,
Pe fiica cea mare-o lăsă
Pe malul Nilului, să ştie
Cu copilaşul ce-o să fie.

Maria, c-aşa se numea
Fata, întreaga zi stătea
Pe mal, păzind cu strajnicie
Micuţului, bine să-i fie.

Şi iată că într-un târziu,
Ea observă venind spre râu
Mai multe fete-n straie albe;
Veneau la râu, ca să se scalde.

Era alai împărătesc,
Căci fete multe-o însoţesc
Pe a Egiptului prinţesă.
Iar ei, din papură cea densă,

I s-a părut c-a auzit
Un glas. Fetele s-au grăbit
Şi ce să vezi?! Din trestii-nalte,
Pe care le-au dat într-o parte,

Au scos un coşuleţ micuţ.
Şi-n el, plângea un copiluţ.
"Ce prunc frumos!Al meu să fie!"
Zise prinţesa cu tărie.

"Probabil e-un copil evreu...
Dar nu-i nimic, o să-l cresc eu!
Să mă mărit, tatei nu-i place,
Dar un nepot... N-are ce-i face!

Îl iau cu mine la palat
Şi va ajunge-un învăţat,
Că-l dau la şcoala cea mai 'naltă!
Tot ce-şi doreşte o să poată

Să facă. Dar oare, eu o să găsesc
O doică bună, ca să-l cresc?"
Atunci, din păpuriş apare
Şi o fetiţă, nu prea mare.

"O doică bună?"-zise ea.
"Poate să fie mama mea!
Dacă doriţi, o chem îndată!"
Şi o chemă, isteaţa fată.

Pruncul crescu mare, frumos
Şi a rămas chiar credincios
Poporului de robi, evreu,
Temându-se de Dumnezeu

Căci mama Iochebed i-a spus
Că-i fiul ei, şi că l-a dus
La râu, doar ca să-l ocrotească.
Iar la palat, l-au dus să-l crească.

Credinţa mamei l-a salvat
Şi a fost binecuvântat.
El a ajuns un prooroc mare.
Prin el, a dat eliberare

Cum promisese, Dumnezeu,
Întregului popor evreu.
De-aceea, mamelor creştine,
Să ştiţi, că prin credinţă vine

Salvarea pentru-ai voştri fii!
Căci Dumnezeu îi va păzi.
În ciuda oricăror probleme,
Inima voastră să îl cheme

Pe Dumnezeu, la orice pas.
La bine, dar şi la necaz.
Că Dumnezeu dă biruinţă
Celor ce stăruie-n credinţă.

Şi-n dragoste, sperând mereu,
Pot birui tot ce e rău.
Vor izbuti, cele ce cred
Ca mama bună, Iochebed.