Nu mai au niciun drept, nici măcar să mai plângă,
Vină n-au, vina lor e lume nătângă,
Un destin ce i-a pus prea târziu… sau devreme,
Într-o lume prea rea, cu prea multe probleme.

Peste zâmbetul lor e-o durere tăcută.
Pentru ei, umilința, e și surdă și mută.
În speranță mai au doar bucata de pâine
Ce-o primesc când și când, pentru ziua de mâine.

Când din lacrima lor se ridică palate,
Nu mai știu că pe lume mai este dreptate.
Demnitatea, și ea, a rămas mai puțină.
Sunt acum condamnați, condamnați fără vină.

E o lume ce crește zi de zi tot mai mare,
Peste care și noi împroșcăm nepăsare,
Și când tot ce vedem îi întindem tăcerii
Mai zidim un cuvânt la poemul durerii.