Noaptea potopi pământul inundându-l cu dispreţ
Savurându-şi legea strictă-n beznele religioase:
Luminiţe din ferestre stele se propun isteţ
Ce nimic nu dau acelor care nu-s acum în case.

Întunericul afară hohoteşte fără jug
Ţupăind ca apucatul de la munţi până la mare,
Calcă fără sinchiseală orice casă, orice rug,
Ce încerc, cuprinşi de spaimă, să-i se-mpiedice-n picioare.

Este el atotputernic – frica bântuie în jur;
Că în temple şi colibe, lângă ruguri şi candele
Tremură o lume-ntreagă prinsă-n crezul său obscur
De la fire până-n suflet, de la lacuri până-n stele.

În lumini aprinse-n fire s-ascund oamenii fricos
Încălzindu-şi mintea rece cu versete din Scriptură,
Şi nu-i doare că pe-afară se zbat alţii, fără dos
Când pronunţă slove sfinte-n rugăciunile din gură:

„Noi suntem, Doamne,-n lumină şi îţi mulţumim smerit
Că ne-ai dat şi foc, şi Carte, şi cetate de afară,
Iar pe cei ce înăuntru încă nu au nimerit
Pedepseşte-i, Doamne Sfinte, cu răceală şi ocară.

Fiindcă ei nu cred în ziduri şi-n Pisanii nu citesc,
Iar lumina n-au aprins-o cu-untdelemn ori de la lemne,
Deci acum prin noaptea morţii întuneric bâjbâiesc
Necrezând lumini din case care zbat atâtea semne.

Vino, Doamne, mai degrabă căci aici ne chinuim
Şi trimite din înalturi pe puternicul Mesia,
Iar pe cei ce-s în afară nimiceşte-i, Elohim,
Ca poporul sfânt ce-aşteaptă să atingă veşnicia!”

Călăreţul pe cal palid trece neîndurător
Nedând celor ce se roagă în credinţă să se-mbete
Şi pe casele-palate, şi pe templul orbitor,
Rânjind oase fără viaţă el îşi pune-a lui pecete.

Dar lângă-un sălaş aiurea el încetini din pas
Auzind cum bezna geme de fiorul Dimineţii,
Prima dată simţi-n sine groaza-n os şi spaima-n glas:
Din sălaş, cu modestie, răsărea Lumina Vieţii.