Sprijină-mi braţele vlăguite
după moartea de ieri,
mai lungă decât toate celelalte morţi,
dintr-o viaţă.
Mai şovăi…
Drumul aproape-i uitat
spre Izvorul de Apă,
unde-mi umezesc buzele arse,
şi-mi spăl obrazul dimineţilor reverii,
ale zorilor albăstrii
abia mijiţi înspre Zare.
Sprijină-mi braţele, Doamne!
Ajută-mă să ajung
la Izvorul lacrimilor Tale.
Apa de pe faţă
mă învieţuieşte,
iar boabele ei,
prelinse pe piept,
vor ajunge până la Tine.
Luminează-le Tu,
Oar Tzion-ul primului
şi ultimului meu Apus!
Când vei ieşi frumos, senin şi dulce
din întunericul morţii mele,
mă voi adăpa din Lumina Ta Albastră,
abia trezită-n Marea Dimineaţă.
( Bucureşti, Decembrie – 2007, din volumul "Paşi printre pietrele Sionului" )
Share this: