Samson şi Dalila

Judecători 14, 15, 16.


Samson, copilul cel vestit
De îngerul venit de sus,
A crescut mare şi voinic.
Şi-aşa cum îngerul a spus,

Brici peste cap nu i-a trecut,
Căci Domnului era-nchinat.
Dacă şi noi l-am fi văzut,
Desigur, ne-am fi minunat

De-aşa flăcău isteţ, frumos,
Dar şi viteaz cum altul nu-i.
Era şi tare credincios,
De-aceea, nici părinţii lui

N-au înţeles cum de se poate
Unui aşa grozav băiat,
Din fetele evreice, toate,
Una să nu-i fie pe plac.

În schimb, iute se-ndrăgostea
De fete dintre filisteni.
Şi-atunci, nimeni nu-l mai oprea!
Nici chiar părinţii lui bătrâni,

Ce-l sfătuiau să-şi ia nevastă
Din neamul lor, israelit.
Dar el nu vrea. Şi ce năpastă!
Mai tare s-a îndrăgostit

Întâi, de-o fată filisteană
Din Timna, o cetate rea,
Apoi de-o mândră curtezană
Şi-apoi de alta: Dalila.

De toate trei a fost trădat
Şi dat duşmanilor pe mână
Dar Dumnezeu l-a ajutat
Ca biruit, să nu rămână.

Fiind viteaz, cum alţii nu-s,
Pe filisteni s-a răzbunat.
În lan de grâne foc le-a pus.
I-a omorât, i-a dezbrăcat.

Nu-i mai stătea nimeni în cale,
Mii de duşmani a omorât
Până când, la Sorec, în vale,
Pieirea i s-a hotărât.

Avea Samson o slăbiciune:
Nu rezista între femei
Şi mai ales, când una-i spune
Că el este iubitul ei,

Ascultă şoapta mincinoasă,
Se lasă alintat de ea
Şi-aşa, Dalila cea frumoasă
Îl păcăleşte-aşa cum vrea.

Dar mai ales, c-o întrebare
Îl tot pisează ne-ncetat;
Cum are-aşa putere mare?
S-o piardă, s-ar putea vreodat'?

Şi fiindcă-l întreba întruna,
Samson îi zise într-o zi:
"Cu funii de mă legi, nu una,
Ci şapte, ude toate, aş slăbi

Şi-aş fi şi eu ca orişicare,
Aş putea fi chiar omorât".
Dalila, puse-n aplicare
Planul perfid. Şi a făcut

Aşa precum Samson îi spuse;
Cu şoapte dulci l-a alintat,
Apoi pe filisteni i-aduse.
Cu şapte funii l-au legat

Pe când dormea fără vreo frică.
Atunci, Dalila, deodat'
Trezindu-l, pe Samson îl strigă:
"Duşmanii te-au înconjurat!"

Samson se scoală şi se-ntoarse,
Iar funiile i-au căzut
Ca nişte fire de câlţi, arse!
Parcă nici nu le-ar fi avut!

Însă Dalila, supărată,
Îi reproşa: "Nu mă iubeşti!
Puterea ta e neschimbată!
Spune-mi, de ce mă păcăleşti?"

Şi-atât îl cicăli cu gura,
Încât Samson îi zise-apoi:
"Uite, eu pot să-mi pierd puterea
Dacă-s legat cu funii noi".

Cu funii noi Dalila-l leagă
Tot pe când adormit era.
Dar şi acestea se dezleagă.
Dalila iar se supăra.

Îl chinuia cu vorbe multe,
Cu stăruinţă zi de zi,
Până când sufletul i-l umple
Cu-amărăciune, şi rosti

Acum, cu inima deschisă:
"Eu Domnului sunt închinat
Şi vezi, nici barba nu-mi e rasă,
Nici părul nu mi-a fost tăiat.

Căci de mi s-ar fi tăiat părul
Şi dacă barba mi-aş fi ras,
Aş fi fost părăsit de Domnul,
Fără putere-aş fi rămas.

Dalila era fericită.
"Voi fi bogată în curând!
Vanzarea-mi va fi răsplătită",
Îşi repeta mereu în gând.

Ca o soţie mult iubită,
Pe-ai ei genunchi îl adormi,
De sine însăşi mulţumită.
Îl rase-n cap şi-l bărbieri.

Şi ca şi alte dăţi, chemase
Pe filisteni, duşmanii lui.
Când s-a trezit, Samson sperase
Că încă e al Domnului.

Şi se forţă din nou să lupte,
Dar...era om obişnuit!
Funiile nu mai putea rupe,
Căci Dumnezeu l-a părăsit!

Şi l-au legat cu lanţuri grele,
Apoi şi ochii i i-au scos!
Nu mai avea nicio putere.
L-au dus în temniţa de jos

La râşniţă să învârtească,
Fiind de toţi batjocorit.
...Dar părul a-nceput să-i crească
Iar filistenii au dorit

Să-l scoată-afară, să-i distreze,
Când la banchet s-au adunat.
L-au dus în faţă, să danseze.
Şi a dansat, dar s-a rugat

Samson, cu inima fierbinte
De asprul răzbunării dor:
"O, Dumnezeule prea-sfinte,
Chiar dac-ar fi acum să mor,

Te rog, ajută-mi, doar o dată
Mai dă-mi puterea ce-am avut
Şi mă voi răzbuna de-odată
Pentru-ai mei ochi, ce i-am pierdut!"

Domnul i-a dat atunci putere.
De sus din cer, l-a ascultat.
Şi cum stătea el, în tăcere,
De stâlpii casei rezemat,

Unde erau strânşi toţi duşmanii,
A tras de stâlpi, când s-a plecat
Şi-a zis:"Să mor cu filistenii!"
Şi casa toată-a dărâmat.

Şi a murit Samson. Dar mare
A fost izbânda ce-a avut
Pentru că-n crunta-i răzbunare
Mai mulţi duşmani a omorât

Decât în timpul tinereţii.
Şi astfel, el şi-a împlinit
Cu prisosinţă rostul vieţii,
Precum fusese hărăzit.

Dalile sunt şi azi în lume
Şi-acelaşi lucru fac mereu
Chiar dacă poartă alte nume.
Pe cei predaţi lui Dumnezeu

Îi tot atrag cu vorbe multe
Şi pe genunchi îi leagănă,
Menirea sfântă să şi-o uite,
De Domnu-apoi se leapădă.

Şi sunt şi azi Samsoni puternici
Ce s-au predat lui Dumnezeu.
Pot trece peste multe piedici,
Doar într-un lucru cad mereu;

Când vreo Dalilă îi alintă
Şi le şopteşte vorbe dulci,
Uită promisiunea sfântă
Şi-adorm profund. Însă atunci,

Vin şi duşmanii-o mulţime,
Chiar dacă altfel se numesc,
Ei stau la pândă cu cruzime
Şi pe Samsoni îi urmăresc.

Sunt filisteni: porniri urâte,
Păcate grele, rele mari.
Trebuie toate omorâte,
Că pentru suflet, sunt duşmani

Ce pot orbi privirea clară,
Cu lanţuri grele pot lega
Şi pot să te arunce-afară,
În închisoarea cea mai grea

De unde nu mai e scăpare.
Învârţi la râşniţă mereu!
Nu mai ai binecuvântare,
Că rob ajungi, al celui rău!

Şi nu poţi şti, de mai ai harul
Ce l-a avut Samson din nou
Să-ţi mai asculte ruga Domnul,
Să scapi de lanţul celui rău.

O, tineri dragi, cuprinşi în harul
Şi bunătatea Domnului,
El vrea ca dintre voi, niciunul
Să nu uite chemarea Lui!