Frunza

Pe potgoriile-ntinse printre dealuri și câmpii
Înconjurat de multe vițe, de butuci și frunze mii,
Un butuc își trăia viața oțelit de vânt și ploi,
Suporta înghețuri crunte, petrecând multe ninsori...
Rădăcinile-i înfipte erau bine în granit,
Ajungeau până la apa ce-o sorbeau necontenit.
Și era semeț butucul, roadă avea cum n-am văzut,
Mari ciorchini cu gust de miere aromați de nentrecut.
Frunzele trăiau în pace și surori ele-și ziceau,
Iar la greu una pe alta de furtuni se protejau.
Într-o zi una din frunze negândindu-se prea mult
Zise celor de alături cu dispreț în glasu-i crud:
„Ia priviți la ciori cum zboară, fluturi și lăstuni zglobii,
Numai noi stăm ca legate, vai, ce-aș vrea să fiu ca ei!
Aș zbura în sus spre soare, peste munți eu m-aș roti,
Nu mai vreau să fiu o roabă, vreau să zbor peste câmpii!”
Și zmuncinduse-ntr-o parte...se desprinse de butuc...
Adierea cea mai fină o-nălță în sus spre nori
Iar apoi, plonjă în vale...ce plăcut era să zbori!
Triumfa de bucurie și striga: „Liberă sunt!”
Fu așa-n extaz o vreme dar... ca orice început,
Vine-odată și sfârșitul, o furtună a apărut.
Ploaie, fulgere și tunet o-nsoțiră-n zborul ei,
Un vârtej o prinse-n horă și-o-aruncă jos în noroi,
Încercă din nou să zboare dar... un val o acoperi,
Se-ngrozi, începu să strige însă...nimeni n-auzi...
Peste-un timp trecu furtuna dar pământu-o acoperea
Și din zgura însetată vocea-i slabă se-auzea:
„Apă, apă, mi-este sete, aer n-am și mă sufoc...
Zgura asta rău mă strânge, putrezesc...vreau la butuc!”
„Prea târziu!” răspunse-o voce: „Vrut-ai liberă să fii,
Nu-ți plăcu butucul care te-ngrijea noapte și zi!”
Mai dori ceva să spună frunză putredă de-acum,
Dar... suflarea i se stinse...și din ea se-alese scrum.