Ana, mama lui Samuel
1 Samuel 1,2.


Era un soţ numit Elcana
Şi-avea două soţii: pe Ana,
Soţia lui cea mult iubită
Care era nefericită

Pentru că nu avea copii.
(Dar oricât de iubită-ar fi,
Femeia nu e împlinită
Dacă nu poate fi mămică)

Elcana o aprecia,
O-ncuraja şi-o mângâia
Dar cealaltă soţie-a sa,
Penina, c-aşa se numea,

O înţepa cu vorbe rele
Şi nu era pace-ntre ele.
Dar Ana nu îi răspundea,
Ea doar plângea şi nu mânca.

Chiar şi la templu când s-au dus,
Tot lacrimi pe obraz i-au curs.
Fiindcă Penina n-o lăsa
Ca să se bucure şi ea

De jertfe şi de sărbăroare
Ci o-nţepa-n continuare.
Voia s-o umple de mânie,
Ca fericită să nu fie.

Ana, cu suflet amărât,
Atâta doar a mai putut:
Să intre-n templul Domnului,
Să plângă înaintea Lui.

Nu mai putea rosti cuvinte,
Dar ruga ei era fierbinte.
Doar buzele şi le mişca,
Plângea cu-amar şi se ruga,

Cerând un fiu lui Dumnezeu,
Zicând: "Doamne, va fi al Tău,
Căci Ţie ţi-l voi dărui
Cât va trăi, îţi va sluji”.

Fiindcă de mult sta nemişcată,
Preotu-i zise: "Tu eşti beată
De stai aici şi nu vorbeşti?
Pleacă de-aici, să te trezeşti!"

Dar Ana-i zise: "Domnul meu,
Mă ştie numai Dumnezeu!
Să nu crezi că sunt o stricată.
Eu mă rugam, şi nu sunt beată!

Numai prea multa mea durere
Mă face să stau în tăcere
Şi să îmi vărs necazul meu
Înaintea lui Dumnezeu".

"Dacă-i aşa, Domnul să-ţi dea
Tot ce-ţi doreşte inima.
S-asculte tot ce i-ai cerut
În rugăciunea ce-ai făcut!

De-acuma, fiică, mergi în pace
Că tot ce ceri, Domnul îţi face
Dacă cerut-ai cu credinţă,
Îţi va-mplini orice dorinţă!"

Ana primi îmbărbătare
Şi nicio altă supărare
N-a mai putut-o birui.
Ştia de-acum că va primi

Un fiu. Şi-aşa s-a şi-ntâmplat.
Domnul a binecuvântat
Şi-a ascultat ce-a cerut Ana.
Peste un an, ea şi Elcana,

Aveau un prunc, pe Samuel.
Ana a zis: "Eu vreau ca el
Lui Dumnezeu să fie dat.
De-aceea, când va fi-nţărcat,

Să-l dăm în casa Domnului,
Să fie pentru veci al Lui."
Elcana nu s-a-mpotrivit
Pe Samuel l-au dăruit

Lui Dumnezeu, pe totdeauna
Ca viaţa lui, să fie una
Sfântă şi binecuvântată.
Şi-ntr-adevăr, viaţa lui ,toată

I-a fost deplină dedicare.
A fost prooroc, chiar unul mare!
Şi-ntreg poporul Israel
A fost călăuzit de el.

Iar Ana, mamă fericită,
S-a dus cu inima smerită
La templu, unde se rugase.
Şi preotului ce-o mustrase

Crezând că poate a băut,
I-a zis acum: "Părinte, sunt
Femeia care se ruga
C-un an în urmă şi plângea.

Iată, Domnul m-a auzit
Şi-acest copil mi-a dăruit.
Acum îl las în grija ta,
Pentru că Domnului l-oi da”.

Şi Ana, fericită tare,
A întocmit şi o cântare,
Un imn frumos de mulţumire,
De laudă şi preamărire.

Chiar şi noi, azi, îl mai cântăm!
Dar cel mai bine,-i să-nvăţăm
Din tot ce Ana a făcut;
Întâi, că ea s-a încrezut

În Dumnezeu şi harul Său
Şi n-a răspuns la rău, cu rău
Ci a răbdat cuvinte grele,
Batjocură şi alte rele.

A mers la casa Domnului
Şi tot necazul l-a spus Lui
Cu lacrimi şi credinţă mare
Şi-a primit binecuvântare.

Apoi, copilul ce-a primit,
Lui Dumnezeu l-a dăruit
Să crească înaintea Lui,
Să se dedice Domnului.

E-aşa frumos, să poţi să dai
Lui Dumnezeu, ceea ce ai
Mai preţios pe-acest pământ!
Căci el îţi va da mult mai mult!

Şi Anei i-a dat alţi copii
Vreo două fete şi trei fii.
Şi din femeie necăjită,
A ajuns mamă fericită.

Ea a ştiut să-i mulţumească
Lui Dumnezeu şi să-l slăvească.
Surori dragi, haideţi să-nvăţăm
Şi noi ,ca ea să ne purtăm!

Când cei din jur ne fac doar rău
Noi să strigăm la Dumnezeu.
Chiar de ne-aduc multă durere,
Noi să rămânem în tăcere.

Chiar dacă ochii ne vor plânge,
Să nu uităm; ne va atinge
Domnul, cu bunătatea Sa
Şi-amarul ni-l va alina.

Şi dacă cerem cu credinţă,
Ne va-mplini orice dorinţă
Iar noi, apoi, să nu uităm
Să-I mulţumim, să-L onorăm.