La poarta mare a Sfintei Îndurări
Sunt ani buni de când aşteaptă
Un om firav, cu trupul numai răni
Când urcă, când coboară-o treptă.

Cu multe lacrimi, ochii îi sunt plini
Şi-n gură simte doar venin amar
Crunte lovituri de peste tot îi vin
E slab şi mic, se apără, dar în zadar.

La poarta mare a Sfintei Îndurări
Cerşeşte, măcar o zi fără durere
Ulei, balsam, vindecător de răni
Un scut, un adăpost în zile grele.

O rază de lumină binefăcătoare
Un strop de apă, forţa să-i redea
O mângăiere când durerea-i mare
Pace şi linişte în viaţa sa mai vrea.

Tânjeşte şi după un cer liniştit
O cât ar vrea să fie un pic fericit!
În armonie să trăiască să fie iubit!
De-ai săi cei dragi, acei ce i-a dorit.

O singură speranţă îl mai ţine
Credinţa, că i se va face milă
Lui Dumnezeu, Acel ce vine
Să ierte şi să spele orice vină.

La poarta mare a Sfintei Îndurări
Un om sărman, rănit, zdrenţuit rău
Speră că Tatăl răspunde la chemări
Ajutor îi va da. Acel om, sunt eu!

Amin
18.01.2012 Dicomano-Firenze